Manuscrisul găsit la Accra, Paulo Coelho – „Dragostea nu a vrut niciodată să stea de vorbă cu mine.”

„Și o femeie în vârstă și care nu întâlnise niciodată un bărbat cu care să se mărite a spus: „Dragostea nu a vrut niciodată să stea de vorbă cu mine.”
Și el a răspuns: Ca să auzim cuvintele Iubirii, trebuie să o lăsăm să se apropie.
Dar, când ea ajunge lângă noi, ne temem de ce are să ne spună. Pentru că Iubirea este liberă, iar vocea ei nu ascultă de voința sau de sforțarea noastră.
Toți cei care iubesc știu asta, dar nu se pot stăpâni. Cred că pot să o cucerească prin supunere, putere, frumusețe, avere, lacrimi și zâmbete.
Însă adevărata Dragoste e cea care cucerește și niciodată nu se lasă cucerită.
Dragostea schimbă, dragostea tămăduiește. Dar, uneori, întinde capcane și sfârșește prin a nimici pe cel care s-a încumetat să i se dăruiască pe deplin. Cum de este cu putință ca forța care mișcă lumea și ține stelele la locul lor pe cer să fie atât de bună și atât de primejdioasă în același timp?
Ne-am obișnuit să credem că ceea ce dăm este pe potriva a ceea ce primim. Dar cei care iubesc sperând să fie iubiți la rândul lor își pierd timpul.
Iubirea este un act de credință, nu un troc.
Contradicțiile o fac să crească. Conflictele îi îngăduie să rămână lângă noi.
Viața e prea scurtă ca să ascundem în inimă cuvintele însemnate.
Ca, de pildă, „Te iubesc”.
Dar nu aștepta întotdeauna să auzi aceleași cuvinte în schimb. Iubim pentru că avem nevoie să iubim. Fără asta, viața își pierde orice noimă, iar soarele încetează să mai strălucească.
Un trandafir visează să atragă albinele, dar nu apare nici una. Soarele întreabă:
“Nu te-ai săturat să aștepți?”
„Ba da, răspunde trandafirul. Dar, dacă-mi închid petalele, mă ofilesc.”
Deci, chiar dacă ea nu se arată, continuăm să o așteptăm. În clipele când singurătatea pare să strivească totul, singura cale e să continuăm să iubim.
Cel mai mare țel al vieții e să iubim. Restul e tăcere.
Trebuie să iubim. Chiar dacă asta ne-ar aduce spre tărâmul unde lacurile sunt alcătuite din lacrimi. O, ce loc tainic și misterios, tărâmul lacrimilor!
Lacrimile vorbesc de la sine. Iar când socotim că am plâns deja toate lacrimile din noi, ele încă mai țâșnesc. Iar când credem că viața noastră va fi doar un drum lung spre Valea Durerii, lacrimile seacă dintr-odată.
Pentru că am reușit să rămânem cu inima deschisă, în pofida suferinței.
Pentru că am descoperit că cel care a plecat nu a luat cu sine soarele și nu a lăsat în loc bezna. Doar a plecat – și fiecare rămas-bun poartă ascunsă în el o speranță.
E mai bine să fi iubit și să fi pierdut iubirea decât să nu fi iubit niciodată.
Singura și adevărata noastră alegere este să ne cufundăm în misterul acestei forțe nestăpânite. Putem să spunem “Am suferit deja destul și știu că asta nu va dura” și să alungăm Dragostea de pe pragul ușii noastre, dar, dacă vom face asta, vom fi morți toată viața.
Fiindcă natura este manifestarea Iubirii lui Dumnezeu. Orice am face, ea încă mai continua să ne iubească. Să respectăm deci și să înțelegem ce ne învață natura.
Iubim pentru că Dragostea ne eliberează. Și începem să rostim cuvintele pe care nu îndrăzneam să le șoptim nici în sinea noastră.
Luăm hotărârea pe care o lăsam pentru mai târziu.
Învățăm să spunem “nu” fără să mai credem că acest cuvânt e blestemat.
Învățăm să spunem “da” fără să ne temem de urmări.
Uităm tot ce am fost învățați cu privire la dragoste, pentru că fiecare întâlnire este altfel și aduce cu sine propriile ei agonii și extazuri.
Cântăm mai tare când ființa iubită este departe și șoptim poeme când ea este aproape.
Chiar dacă nu ascultă ori nu dă importanță strigătelor și șoaptelor noastre.
Nu ne închidem ochii spre Univers și nu ne plângem: “E întuneric”. Ținem ochii larg deschiși, știind că lumina ne poate îndemna să facem lucruri la care nu ne-am gândit. Asta face parte din dragoste.
Inima noastră este deschisă pentru dragoste și o dăruim fără teamă, pentru că nu mai avem nimic de pierdut.
Atunci descoperim, întorcându-ne acasă, că cineva ne așteaptă deja acolo, căutând ce căutăm și noi și trăind aceleași temeri și neliniști.
Pentru că dragostea e ca apa care se preface în nor: este înălțată la ceruri și poate să vadă totul de departe – știind că într-o zi va trebui să se întoarcă pe pământ.
Pentru că ea e ca norul care se preface în ploaie: este atrasă de pământ și face câmpul roditor.
Dragostea este doar un cuvânt, până în clipa când hotărâm că ne stăpânește cu toate puterile ei.
Dragostea este doar un cuvânt, până ce vine cineva ca să-i dea înțeles.
Nu renunța. De obicei ultima cheie din mănunchi este cea care deschide ușa.”
 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s