Omul care nu credea în iubire.

Povestea face parte din cartea „Arta de a iubi” de Don Miguel Ruiz.
”Aș dori să vă istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire. Acesta era un om obișnuit, la fel ca dumneavoastră și ca mine, dar ceea ce îl făcea să fie cu adevărat deosebit era felul său unic de a gândi: el nu credea că iubirea există. Evident, a avut o sumedenie de experiențe în încercarea de a găsi iubirea; mai mult, i-a observat și pe oamenii din jurul său. Și-a petrecut o mare parte din viață căutând iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost că aceasta nu există. Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor că iubirea nu este decât o invenție a poeților, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face să creadă. El le spunea că iubirea nu este reală, și deci nimeni nu o poate găsi, oricât de mult ar căuta-o. Omul nostru avea o inteligență foarte vie și era foarte convingător. El a citit o grămadă de cărți, s-a dus la cele mai bune universități și a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piață publică, în fața a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternică. El le spunea că iubirea este ca un drog, te amețește și te face să o dorești din nou și din nou, creându-ți o dependență de ea. Ce se întâmplă însă dacă nu-ți primești porția zilnică de dragoste? La fel ca în cazul unui drog, ai nevoie de această doză zilnică. Le mai spunea că relațiile dintre îndrăgostiți sunt la fel ca și cele dintre un dependent de droguri și un vânzător de droguri. Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai mică de iubire este precum vânzătorul de droguri. Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât mai bine poți controla relația cu celălalt. Această dinamică a relațiilor interumane poate fi văzută cu ochiul liber, căci în orice relație există un partener care iubește mai mult și un altul care nu iubește deloc, dar îl manipulează pe celălalt. Unii oameni profită așadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător de droguri profită de pe urma toxicomanilor. Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, trăiește tot timpul cu teama constantă că nu își va putea asigura următoarea doză de dragoste, adică de drog. „Ce mă voi face dacă mă va părăsi?” Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: „Îmi aparține!” El devine astfel gelos și solicitant, din cauza fricii de a nu pierde următoarea doză. Furnizorul de drog îl poate manipula cum dorește, dându-i mai multe sau mai puține doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet și va fi dispus să facă orice, de teama de a nu fi abandonat. Eroul nostru a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: „Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relație de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susțin că și-o poartă cei doi parteneri? Nu există așa ceva. În fața reprezentanților lui Dumnezeu, a rudelor și prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi și se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine și la rău. Ei promit să se iubească și să se respecte reciproc, și culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate. Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să își încalce promisiunile făcute. Totul se reduce la un război al controlului, la cine reușește să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri și cine toxicomanul… După numai câteva luni, respectul pe care și l-au promis inițial cei doi a dispărut. În urma lui nu au rămas decât resentimente, otrava emoțională, răni reciproce, care cresc treptat, până când iubirea nu mai există deloc. Ei rămân totuși împreună, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalți, și chiar de teama propriilor critici și păreri. Unde se mai poate vorbi însă de iubire?” El le-a mai spus că a văzut multe cupluri în vârstă care au trăit împreună 30, 40 sau 50 de ani, și care erau foarte mândre că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relația lor, tot ce spuneau era: „Am supraviețuit căsniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda și decidea să îndure suferința. Oricum, persoana care avea voința mai puternică și nevoi mai puține câștiga războiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niște posesiuni. „Ea este a mea”. „El este al meu”. Si astfel, eroul nostru a continuat să peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire. El le-a mai spus oamenilor: „Eu am trecut prin toate acestea. De acum înainte nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea și să îmi controleze viața în numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, și el a convins multă lume prin cuvintele sale. Iubirea nu există. Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut acolo, așezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simțit curios. De aceea, s-a așezat lângă ea și a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva. Vă puteți imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există. „Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!” Evident, a dorit să afle mai multe despre ea. – De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el. – Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranță la gândul că îmi voi împărți viața cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect și credință, și am întemeiat o familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost soția credincioasă, care avea grijă de copii și de casă, în timp ce soțul meu a continuat să se ocupe de carieră. Pentru el, imaginea și succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am încetat și eu să îl mai respect pe el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu îl mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubește pe mine. Dar copiii aveau nevoie de un tată, așa că am preferat să rămân alături de el și să fac tot ce îmi sta în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut și au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Știu însă că, dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng. Înțelegând-o perfect, el a îmbrățișat-o și i-a spus: -Ai dreptate: iubirea nu există. Noi căutăm iubire, ne deschidem inimile și devenim astfel vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne rănește, chiar dacă suntem convinși că ne vom putea detașa. Oricâte relații am avea, același lucru se petrece din nou și din nou. De ce să ne mai obosim să căutăm iubirea? Cei doi gândeau la fel, așa că s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relație frumoasă. Se respectau reciproc și nu s-au dezamăgit niciodată. Pe măsură ce relația avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiți împreună. Nu știau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca să îl controleze pe celălalt, nu erau deloc posesivi. Relația dintre ei a continuat astfel să se aprofundeze. Le plăcea să fie împreună, căci viața li se părea mult mai amuzantă astfel. Când nu erau împreună, ceva lipsea din viața fiecăruia dintre ei. Într-o zi, pe când era plecat din oraș, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudată: „Hm, poate că ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzație atât de diferită de ceea ce simțeam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poeții, nici cu ceea ce afirmă religia, căci nu mă simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea să aibă grijă de mine, nu îmi vine să-mi vărs frustrările asupra ei pentru eșecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreună. Ne bucurăm fiecare de prezența celuilalt. Eu respect felul în care gândește ea, felul în care simte. Nu mă simt deloc stânjenit alături de ea, nu mă agasează niciodată. Nu mă simt gelos când este cu alți bărbați. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate că iubirea există totuși, dar este altceva decât ce cred oamenii”. De-abia aștepta să ajungă acasă și să-i spună de ideea ciudată care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însă bine să vorbească și ea i-a luat vorba din gură: – Știu exact ce vrei să spui. Mi-a trecut și mie prin cap aceeași idee, cu mult timp în urma, dar nu am vrut să-ti spun, căci știam că nu crezi în iubire. Poate că iubirea există totuși, dar nu este ce credeam noi că este. Cei doi au decis să devină amanți și să trăiască împreună, și au rămas uimiți să constate că lucrurile nu s-au înrăutățit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar și cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiți. Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simțea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele și a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare și s-a așezat în palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem de fericit, și de-abia aștepta să se ducă la iubita lui și să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simțit un moment de îndoială; iubirea lui era prea copleșitoare, și atunci, steaua a căzut la pământ și s-a spart într-un milion de cioburi. Si uite-așa, am ajuns iarăși la un bărbat bătrân, care colindă lumea și ține discursuri despre faptul ca iubirea nu există. Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, își așteaptă bărbatul și își plânge amarul pentru paradisul pe care l-a ținut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire. Cine a comis greșeala? Puteți ghici? Greșeala i-a aparținut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greșeala lui a fost că a renunțat la ea și a așezat-o în mâinile ei. Fericirea nu vine niciodată din afara noastră. El era fericit datorită iubirii care țâșnea din inima lui. Ea era fericită datorită iubirii care țâșnea din inima ei. Când el a făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui. Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să știe ce era în mintea lui. Ea nu putea ști care erau așteptările lui, căci nu îi cunoștea visele. Dacă veți proceda la fel, luându-vă fericirea și punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va sparge, la fel ca și steaua din poveste. Dacă îi dăruiți altcuiva fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura. Pe de altă parte, de vreme ce fericirea se naște în interior și este rezultatul iubirii dumneavoastră, sunteți unicul responsabil pentru ea. Nu aveți dreptul să faceți niciodată responsabil pe altcineva pentru ea.”
„Arta de a iubi” de Don Miguel Ruiz

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s