Nu există nevoi reale

Prin vară anul trecut am simțit pentru prima oară că nu am nevoie de nimic, de absolut nimic, nimic, nimic. Nimic. M-am simțit complet dezorientată. Eram în aer, eram în plop și plopul în aer :). Nu înțelegeam ce se întâmplă. „Păi…și…atunci eu la ce mă gândesc? Eu ce fac acum?” M-am oprit din tot și nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă simțeam inconfortabil, cum adică să nu am nevoie de nimic?! Se oprise totul, s-a oprit timpul, s-a oprit mintea. N-am mai avut nimic de ce să mă agăț. A fost eliberator și oarecum înfricoșător în același timp. Eram liberă, dar nu știam ce să fac cu libertatea mea.

Treptat (adică după luni de zile), am început să înțeleg că de fapt nu îmi lipsește absolut nimic. Am înțeles că sunt întreagă așa cum sunt, că sunt perfectă, că sunt completă.

Acum știu că nu am nevoi, că nu am lipsuri și trăiesc întregul din care acționez, chiar dacă din exterior pare că am nevoi. Lucrurile pur și simplu se întâmplă, dacă le lași. Viața are grijă de tine, dacă o lași.

Adevărul este că încă mă clatin între cele doua variante. Stau pe fază, atentă la stările și sentimentele mele, ghidând-mi viața spre Bucurie.

Bucuria a înlocuit dezorientarea când simt completitudine, grandoarea vieții mele, acea libertate care anul trecut mi se părea înfricoșătoare.

Adevărul este că noi nu avem nevoi și nimeni nu are nevoie de noi, dar suntem obișnuiți să trăim în relații de dependențe bolnăvicioase și să ne găsim rostul în funcție de câtă și ce nevoie au ceilalți de noi. În funcție de asta ne simțim de folos, ne simțim demni, ne simțim acceptați. Când dai drumul la toată această iluzie rămâi tu, liber, să te bucuri de tine și de viața ta așa cum îți este mai mare bucuria din suflet.

Acum îmi ghidez pașii spre a nu mai face nimic pentru că trebuie, ci pentru că mă bucură. Chiar dacă din exterior în continuare o să pară că fac lucruri esențiale vieții pentru că…trebuie, am înțeles că viața este o bucurie și le fac pentru mine, pentru că mă bucură.

Viața chiar este frumoasă așa cum este și nimic altceva decât bucuria noastră nu are importanță. Odată cu ea se desfășoară toată viața.

 

Superficialitatea există doar în percepție

A trecut aproape un an de zile de când am citit prima oară articolul de mai jos și l-am mai recitit de multe ori de atunci. La început credeam doar că am înțeles și de fiecare dată când îl reciteam aveam impresia că abia atunci înțeleg. După un an de zile încă găsesc comori ascunse în el.

În ultimul timp vocea din interiorul meu îmi tot repeta „nu există superficialitate în lucruri sau activități, există superficialitate doar în felul în care le percepi”, de fiecare dată când își făcea loc o stare neplăcută de vinovăție îmi venea în minte „nu există superficialitate…” și începeam să mă bucur de orice făceam, iar din bucuria mea izvorăște înțelepciunea dincolo de conceptual. Înțelepciunea în cea mai simplă formă, înțelepciunea Sufletului.

Nu contează ce faci, contează ce simți când faci, contează vibrația dincolo de formă.

Nu există lucruri/activități superficiale, există doar superficialitate în percepția acestor lucruri/activități.
Nimic din ceea ce există în viață nu este superficial. Cum ai putea crede că există superficialitate în creația Divinului?
În schimb, mintea poate să etichetezi/judece drept superficial și să considere superficialitatea ca fiind ceva de disprețuit…dar acestea sunt doar percepțiile induse de societate și acceptate sau nu de fiecare individ în parte.
Nu există nimic superficial, există doar superficialitate în percepție.
Când te mai simți vinovat sau te critici pentru alegerile de a face ceva etichetat drept „superficial” adu-ți aminte de asta și fă exact ceea ce îți dorești cu bucurie și lasă viața să îți reflecte minunea care ești.
Folosește fiecare ocazie pentru a te vedea pe tine, să te simți, să îți simți stările minții și să treci dincolo de ele simțind ghidarea sufletului, sentimentele.
Orice faci, fă cu bucurie!

¨Shopping-ul, plivitul si spiritualitatea
Nu exista “superficialitate” decat in perceptie. Nu exista nivele de superioritate, spiritualitate sau profunzime. In realitate toate lucrurile sunt la fel. Care e diferenta dintre shopping si plivit buruieni? Unii care se considera profunzi, dispretuiesc shoppingul – altii, care isi gasesc imaginea in masina, haine, bani, cluburi, dispretuiesc gradinaritul.

Eu, uneori, merg la un fel de shopping – Alt Fel de shopping. Dar, pentru acum, adesea ma gasesti in gradina. Multi ar considera ca ma irosesc printre plante, cu activitati de nimic, in loc sa fac ceva mai valoros… Diferenta e ca eu nu umplu nici un gol cu activitatile mele si nici o imagine de sine, pentru ca am inteles ca nu exista nici un gol si nu exista nici imagine. Totul e atat de plin incat nu pot eu adauga o picatura macar la ce este Viata.

Alta data as fi spus ca sperficialitatea e sa crezi ca poti umple golul din tine cu ceva si sa descoperi ca acel ceva are alta forma si alta destinatie decat golul tau. Prin urmare, nu te implineste cu adevarat. Azi nu mai gandesc asa. Azi cred ca superficialitatea e sa crezi ca ar exista vreun gol… vreo nevoie de a-l umple… Superficialitatea e sa nu vezi si sa nu simti plinul din tine, Minunea din tine, Viata din tine. Sa traiesti totul doar la suprafata.

Crezi ca nu exista nici o coincidenta minunata care te asteapta intr-un magazin? O supriza de suflet printre hainele de pe umeras?… Cum mergi tu la shopping de te exalteaza pe moment, ca sa te dezumfli toata mai tarziu? Cum sa te simti goala si neimplinita, cand esti cu Tine in mijlocul Minunilor?

Eu la shopping caut sa merg cu Mine. Si am dat de coincidente si in gradina: buruienile mele m-au invatat despre viata. M-au invatat despre moartea care nu exista. Despre mila care nu e necesara – pentru ca fiecare planta isi pleca cu bucurie capul stiind ca disparitia ei facea loc luminii pentru alta, pentru ea insasi insemnand eliberare. Ca sa traiasca alte si alte forme de viata. Un suflet real in fiecare din ele… comunicand cu sufletul meu tot mereu. O implinire pe care o simt inauntru dincolo de cuvinte, un flux vital care umple totul si in care nu se simte nici un gol, niciodata.

Viata in general e facuta din activitati cotidiene, momente “banale” in sine. Dar ele nu stirbesc cu nimic profunzimea Vietii insesi care curge cu putere prin tine. Sau poate chiar asta e rolul lor? Sa lase astfel sa se simta Minunea si sa n-o umbreasca?

Cand ai sa-ti dai voie sa SIMTI, ai sa vezi ca nu exista nimic superficial si gol in tine, in tot ce faci, tot ce traiesti. SIMTE, SIMTE, SIMTE totul – in tine, in jur. Simte ce ti se ofera exact acolo unde esti, exact atunci, in acea clipa. Si shoppingul tau devine izvor de viata si de bucurie in tine, prin tine, catre tine, catre ceilalti… le primesti si le oferi, lasand in urma ta ceva ce oamenii nu vor putea pune in cuvinte. Ceva ce-si vor dori si ei, ceva ce se numeste Iubire. Un zambet catre alt cumparator, o gluma catre vanzator sau simpla intindere a mainii catre umeras, sa vina toate din Iubire, din constienta plinului din tine – aceea este Viata, aceea este profunzimea. E shopping-ul cu TINE!

Cu alte cuvinte, acum te bucuri mai mult de shopping si de achizitii, decat de Tine. Odata ajunsa acasa, nu mai simti nimic. Dar universul fara Tine e GOL. Si Sufletul iti da acea stare de neimplinire ca sa te aduca inapoi la Tine. Nu sa te opresti din acele activitati, ci sa nu le mai faci fara Tine.

Te-ai gandit vreodata ca shopping-ul poate fi Sursa de Viata? 🙂 🙂 🙂 TOTUL ESTE.

Sa spui ca inca te mai bucuri de lucruri superficiale, inseamna ca inca mai vrei sa le vezi superficiale… inca mai vrei sa te ascunzi dupa ele, sa le vezi doar pe ele, dar sa nu te vezi pe Tine prin ele… sa nu vezi Minunea care esti in Minunea “banalului” pe care il traiesti. Pentru ca ti-e mai usor sa te lasi dominata de ele, fara sa preiei Tu conducerea, sa simti Altceva acolo unde nimeni nu simte nimic. Ti-e mai usor sa stai in cadrele de referinta create de altii, sa percepi cum ai vazut si ai fost educata de altii, care toti vad shoppingul la fel. Sa nu cumva sa vezi Viata si Minune unde altii vad bucurie efemera. Sa nu cumva sa folosesti orice moment cotidian ca pe un pretext de a te intalni cu Tine, de a fi cu Tine.

Mai corect trebuia sa ma exprim nu ca te hranesti cu lucruri superficiale, ci ca te hranesti cu superficialitatea lucrurilor, pentru ca nu vrei sau nu sti cata profunzime si viata se ascunde in spatele lor de fapt!

Nimic nu e superficial daca e facut de Tine. Cum Tu esti Minune, din tine nu pot izvori decat Minuni. Cum Tu esti Viata, din tine nu poate izvori decat Viata. Cum Tu esti Iubire, din tine nu poate izvori decat Iubire. Sa gandesti si sa simti mai prejos despre tine si despre orice ce faci, stand in confortul mintii educate de altii – aceasta este LE-NE! Aceasta este superficialitatea.¨

Acesta este link-ul catre articol: Shopping-ul, plivitul si spiritualitatea

 

Micime lăuntrică

„Prin presiune, discurile cartilaginoase dintre vertebre sunt împinse lateral și strivite, în special în zona coloanei vertebrale lombare, și apasă asupra nervilor, ceea ce produce diverse dureri, cum ar fi de exemplu lasciatică, lumbago etc. Problema acestui simptom este supraîmpvărarea. Cine își încarcă umerii cu o povară prea mare și nu realizează conștient acest „prea mult” va resimți apăsarea în corp ca durere a discurilor intervertebrale. Această durere îl constrânge pe om să se odihnească mai mult.
[…]
Faptul de a se împovăra prea mult servește întotdeauna încercării de a părea mare și harnic, compensând în felul acesta prin fapte un sentiment de micime lăuntrică.
Dincolo de marile performanțe se află întotdeauna o nesiguranță de sine și un sentiment de inferioritate. Omul care s-a găsit pe sine însuși nu mai caută performanța, el există. Însă în spatele tuturor faptelor mari (și mici) și a performanțelor din lume se află mereu oameni care au fost împinși la o măreție exterioară de sentimentul micimii lor lăuntrice. Ei vor să dovedească lumii ceva prin faptele lor, deși în realitate nu există absolut nimeni care să le ceară acele dovezi sau să le aștepte – cu excepția persoanei în cauză. El vrea mereu să își demonstreze sieși ceva, însă problema este: ce anume? Cine caută performanța, ar trebui să-și pună întrebarea de ce o face, pentru ca dezamăgirea să nu devină prea puternică. Pentru că cel care este onest față de sine însuși va recunoște că răspunsul este întotdeauna: pentru a fi apreciat, pentru a fi iubit. Și deși căutarea iubirii este singura motivație cunoscută a performanței, acest gen de încercare se termină întotdeauna nesatisfăcător pentru că țelul nu poate fi niciodată atins pe această cale. Pentru că iubirea nu are scop, iubirea nu poate fi căștigată.
[…]
Sentimentul de inferioritate este sentimentul că o persoană nu ar fi demnă de iubire, așa cum este ea. Și de aceea, omul începe să se facă demn de iubire în acceptația sa. Și el devine tot mai îndemânatic, tot mai harnic, tot mai bogat, tot mai celebru ș.a.m.d. El vrea să devină vrednic de iubire prin toate aceste nimicuri ale lumii exterioare – și dacă ajunge să fie iubit va avea mereu îndoiala dacă nu cumva este iubit „numai” din cauza performanțelor sale, a celebrității sale, a bogăției sale. El și-a barat singur drumul către adevărata iubire. Recunoșterea performanțelor unui om nu satisface dorul care îl împinge pe om la performanțe. De aceea este util ca el să se confrunte la momentul oportun cu propriile sentimente de micime și inferioritate…”
Puterea Vindecătoare a Bolii, Thorwald Dethlefsen și Ruediger Dahlke

Respectul meu față de mine

Percepția mea asupra respectului s-a schimbat și odată cu ea s-a schimbat întreaga percepție asupra celor din jur, dar am omis cea mai importantă persoană din viața mea: pe mine. Respect (conform noului înțeles) față de mine însumi: 1 din 10 dacă ar fi să dăm o notă. Am înțeles ce înseamnă să îi respecți pe cei din jur și încet am început să depistez lipsa de respect a celor din jur față de mine, dar am omis complet respectul meu față de mine. Mă sabotez singură. Mă sabotez prin neîncrederea pe care o am în mine, prin neacceptarea totală de sine, prin critica neconstructivă pe care mi-o fac. Mă critic că nu sunt suficient de bună și că nu voi reuși…chiar înainte să mă apuc să fac. Nu-i nimic. Atât am știut eu până acum. Posibil să mai cad din când în când în acest comportament față de mine, dar știu că sufletul meu mă va readuce pe drumul cel bun de fiecare dată…până când nu voi mai cădea.

Sunt un dezastru în dezmățul minții mele.

Mă acuză, mă critică, mă învinovățește

Altfel spus…dă cu mine de pereți.

Nu mai reacționa cu durere, cu vinovăție, cu acuzare.

Acționează cu iubire, cu blândețe.

Transformă totul într-o comedie romantică.

Decorsetează-te de captivitate fricii,

În care doar reacționezi pentru a te proteja de durere.

Găsește liniștea din interiorul tău

Și vei putea percepe comedia romantică.

Când îți învălui cu iubire existența,

Când trăiești miracolul de a exista,

De a respira, de a simți, de a atinge, de a vedea,

Nu mai este loc de critică, de interpretări dureroase

Când te umpli cu iubire, nu mai e loc de vinovăție.

Umple-te cu iubire.

 

Respectul – „Al cincilea legământ”, Don Miguel Ruiz

Acum câteva luni, o persoană dragă mie m-a ajutat să văd ca aveam o percepție greșită despre ce înseamnă respectul. Am mai atins odată acest subiect în Respect. Iubire. Suferință., atunci se deschisese puțin din ce indică simbolul respect, acum s-a deschis mai mult. În cartea „Al cincilea legământ” am ajuns la un pasaj despre respect și așa am putut să deschid și mai mult orizontul la ceea ce înseamnă acest simbol. Când pătrunzi aspectele prezentate în carte este imposibil să nu conștientizezi măcar încă puțin din eliberare. Atunci când conștientizezi că visul celor din jurul tău nu are nici o legătura cu visul tău renunți la luptă. Îți accepți creația așa cum este și o accepți și pe cea a celor din jur.

„Cuvântul respect este extrem de frumos și reprezintă unul dintre cele mai importante simboluri pe care le putem înțelege. Imaginează-ți ca nu ai mai auzit niciodată până acum acest cuvânt, că l-am inventat împreună și că ne propunem să îi stabilim semnificația. La fel ca în cazul oricărui alt simbol, noi trebuie să vedem dacă ne vom putea folosi sau nu de acesta. La fel ca numeroase alte simboluri, respectul începe întotdeauna cu noi înșine, după care trebuie proiectat asupra celor din jur și asupra întregii creații. Dacă nu ne respectăm pe noi înșine, cum i-am putea respecta pe alții?

Atunci când te respecți pe tine însuți, tu te accepți exact așa cum ești. La fel, atunci când îi respecți pe alții, tu îi accepți exact așa cum sunt. Atunci când respecți tot ce există în natură – animalele, oceanele, atmosfera, Pământul – tu accepți întreaga creație exact așa cum este. Atunci când ajungem în această lume, totul a fost deja creat. Lumea exterioară nu mai depinde de noi. Ea este deja creată, așa că merită să o respectăm. Am putea-o oare face mai bună? Poate, dar îmi vine greu să cred. Respectul se referă la acceptarea deplină a tuturor lucrurilor care există, exact așa cum sunt, nu așa cum ne-am dori noi să fie. Aceasta este una din semnificațiile cele mai importante ale cuvântului respect.

Atunci când te accepți pe tine exact așa cum ești, tu nu mai emiți judecăți critice împotriva ta. Atunci când accepți tot ceea ce există exact așa cum este, nu mai emiți judecăți critice nici la adresa celorlalți. În acest moment, se întâmplă ceva incredibil: îți găsești pacea interioară. Nu te mai simți în conflict cu tine însuți sau cu ceilalți. Toate conflictele care există în lumea oamenilor se datorează lipsei de respect. Toate războaiele se datorează incapacității noastre de a le respecta celorlalți artiști modul de viață. În loc să le respectăm drepturile, noi încercăm să le impunem propriile noastre convingeri. De aceea, în loc de pace, avem parte de război.

Respectul este ca un hotar. El merge mână în mână cu drepturile noastre. Orice ființă care există în Univers are propriile sale drepturi. Noi trăim într-o lume pe care o împărtășim cu milioane de alte ființe, iar respectul este singura cale prin care putem trăi cu toții în armonie, pace și iubire.”

 

Aleg să transform iadul în rai.

Mi-aș dori să pot șterge cu un burete tot ce mi s-a spus despre cum ar trebui să arăt pentru a fi „perfectă”, despre cum ar trebui să mă port, despre cum ar trebui să mă îmbrac, despre cum ar trebui să vorbesc, despre cum ar trebui să gândesc. Și să pot șterge cu un burete toată suferința care a venit odată cu toate aceste așteptări. Toată durerea trăită crezând că sunt altfel decât perfectă. Toată suferința simțită în căutarea acestei „perfecțiuni”.

Am luat buretele și am șters tot. Asta a fost tot. Atât de simplu este! Nu mai contează nimic din trecut. Trecutul nu este altceva decât o poveste pe care mi-o spun la nesfârșit. Trecutul nu există. Trecutul este o poveste care se derulează permanent în mintea mea. Este doar o poveste. Am putere completă asupra acestei povești, pe care oricum doar eu o știu așa cum o văd eu. Toți ceilalți văd povestea asta prin ochii lor și nu are nici o legătură cu povestea pe care mi-o spun eu.

Am luat buretele și am șters influența poveștii trecutului meu asupra prezentului meu. Nu mai contează nimic. Mintea mea s-a agățat prea mult de această poveste, mi-a adus prea multă suferință, prea multe așteptări, prea multe vise legate de o perfecțiune care nu există. Prea multe scenarii despre cum mă văd cei din jur, toate departe de povestea celor din jur despre mine.

Am luat un burete și am șters tot ce știam despre mine și despre cei din jur. De acum aleg să privesc totul cu ochi noi, fără așteptări nici de la mine nici de la cei din jur. Aleg să privesc viața goală de sistemul meu de valori. Aleg să îmi dau voie să fiu o simplă fereastră pentru viață. Să mă deschid în fața vieții, să se poată manifesta prin această formă fizică care îmi permite să fiu martoră a vieții.

Suferința, durerea, neînțelegerea nu sunt altceva decât concepte, valori inoculate care se bat cap în cap unele cu altele. Dacă am șters cu buretele toate aceste așteptări, concepte suferința nu mai are loc și dacă totuși o să apară va fi pentru a îmi arăta că mai am rămășițe ce trebuie și ele șterse.

Aleg să nu îmi mai fie frică de cum mă percep cei din jur, aleg să transform raiul pe pământ acest vis al vieții care îmi este dat să îl trăiesc. Aleg să ies din iadul pe care mi l-am creat, iadul în care trăiesc. Pentru că toată judecata pe care mi-o aplic singură, criticile, vinovăția, frica…toate acestea sunt iadul pe pământ.  Suntem singuri pe acest drum al vieții, de noi depinde totul, parcurgem singuri acest drum. Munca este în totalitate a noastră, nimeni nu ne poate salva, nimeni altcineva nu poate schimba povestea vieții noastre, de noi depinde totul. Nimeni altcineva nu ne cunoaște povestea cu adevărat. Fiecare știe doar povestea lui. Nu există un Dumnezeu exterior care te judecă sau care te salvează. Nu există un Dumnezeu exterior care să îți ierte păcatele. Tu ești singurul responsabil de viața ta, tu ești singurul care plătește pentru „păcatele” tale și plătești pentru ele acum, pe pământ, în viața asta. De fapt nu există păcate, există alegeri care te duc spre eliberare, doar că unele din ele te trec prin foarte multă suferință. Ăsta să îți fie indicatorul atunci când îți măsori un „păcat”, cât ești dispus să suferi pentru el.

Cine spune cum arată perfecțiunea? Cine poate să spună cum arată perfecțiunea când totul este perfect? Când totul este exact așa cum trebuie să fie? Pentru că totul este o creație, totul este perfecțiune. Totul este viață. Cum poate cineva să îmi zică ca eu nu sunt perfectă așa cum sunt? Cu kilogramele pe care le am, cu forma degetelor, a unghiilor, cu sprâncenele așa cum cresc ele naturale, cu ochii mei căprui în care te pierzi în univers, cu părul meu brunet, cu formele corpului așa cum sunt ele. Cine spune cum trebuie să arate tenul meu? Cine spune cum trebuie să râd? Cine spune când trebuie să râd? Cine spune că nu pot mânca cu mâna dacă pe mine mă face fericită să simt mâncare cum comunică cu mine când o ating?

Aleg să șterg cu buretele judecătorul din mintea mea. Aleg să trăiesc goală de toate așteptările, ale mele și ale celor din jur. Aleg să mă bucur de fiecare secundă fără să o aștept pe următoarea.

Aleg să fiu artistul acestei vieți, acestui minunat dar care mi-a fost oferit de viață. Aleg să creez o capodoperă de artă din acest vis al vieții. Aleg să creez un paradis, un rai. Aleg să transform iadul într-un rai.

Nu există altceva decât acceptarea totală. Iubirea de sine necondiționată.

Deciziile, din frică sau din iubire. Acceptarea dualității.

Lumina este iubirea, iar frica este întunericul. Mintea trăiește într-o lume fizică a dualității, o lume în care la fiecare pas trebuie să luăm o decizie, trebuie să facem o alegere. O facem conștient sau inconștient. Există două surse din care decidem: din iubire sau din frică. Mereu există doar aceste două opțiuni. Mereu încercăm să alegem binele în locul răului, dar cine decide ce este bine și ce este rău? În lumea fizică a dualității binele nu poate să existe fără rău, iar răul este parte din noi la fel cum și binele este parte din noi. Ceea ce noi considerăm a fi rău preferăm să respingem, refuzăm să credem că face parte din noi, dar asta nu o să facă răul să dispară ci doar să îl ascundă în umbra noastră. Umbra noastră este ceea ce refuzăm să vedem că există în noi. Ceea ce noi refuzăm că exista în noi se proiectează înafara noastră pentru ca noi să îl putem vedea. Aşa cum o pereche de ochi au nevoie de o oglindă să se vadă. De frică nu vrem să vedem răul, ceea ce ne face să trăim în întuneric. În întunericul proiectat în exteriorul nostru. Această dualitate trebuie acceptata astfel se poate ajunge la echilibru ca apoi să gustăm din unitate. Treptat ajungem să trăim din sine și să ne eliberam din cușca minții care ne limitează la atât de puțin din ceea ce suntem de fapt. Să trăiești din unitate în lumea fizică nu înseamnă că o să dispară dualitatea, înseamnă doar că o accepți și nu mai există rău sau bine. Să trăiești prin minte este ca și cum toată viața te-ai uita la un tablou și ai crede că nu există nimic altceva decât acel tablou, ceea ce te face să ratezi tot ce te înconjoară de fapt pentru că tu te concentrezi doar pe acel tablou. Asta înseamna să trăiești prin minte, să trăiești în rama unui tablou. Tabloul fiind doar o proiecție a minții.

Lumina nu ar exista fără întuneric, iar întunericul nu ar exista fără lumină. Întunericul nu există acolo unde este lumină. Întunericul mereu dispare atunci când ne îndreptam atenția cu lumină asupra lui. El doar ne atrage atenția unde este nevoie de dragoste în viața noastră.

Dacă într-o încăpere este întuneric, iar afară este lumină, atunci când deschizi ușa se face lumină în încăpere, iar întunericul dispare. Dacă într-o încăpere este lumină iar afară este întuneric, atunci când deschizi ușa se luminează afară în pragul ușii. Întunericul nu are puterea să pătrundă în lumina din cameră. Unde este lumina nu poate fi întuneric.

Societatea ne învață să ne respingem anumite laturi ale noastre. Să luam ca exemplu agresivitatea. Cum am știi ce înseamnă blândețea dacă nu ar exista agresivitate. Agresivitatea există și ea în noi și este o parte a unui tot. Dacă refuzăm să acceptăm agresivitatea și o lăsăm în umbra noastră, aceasta se manifestă în alte moduri de care noi nu suntem conștienți. Totul trebuie să se echilibreze, pentru că lumea fizică este o lume a dualității. Atunci când refuzăm o parte a noastră de cele mai multe ori ea se manifestă prin boli și dureri fizice.

Cineva povestea de o experiență la țară, într-un sat. În plimbarea ei pe dealuri s-a întâlnit cu un cioban. Un cioban care conform regulilor societății de la oraș a fost considerat ca fiind foarte agresiv când acesta și-a exprimat natural reacția sa atunci când o persoana i-a încălcat proprietatea și ceea ce el considera că îi încalcă drepturile.

Brusc am simțit confuzie. Oamenii care trăiesc la țară sunt printre singurii care mai trăiesc în comuniune cu natura, sunt printre singurii care nu au fost atinși de limitările impuse de societate. Limitări pe toate nivelurile. Atunci am înțeles că acel cioban doar un om autentic, nu un om de care să îți fie frică. Un om care își exprimă trăirile și sentimentele fără limitele impuse de societate.

Agresivitatea este sănătoasă în limitele bunului simț, în limitele unui echilibru.