Nu există nevoi reale

Prin vară anul trecut am simțit pentru prima oară că nu am nevoie de nimic, de absolut nimic, nimic, nimic. Nimic. M-am simțit complet dezorientată. Eram în aer, eram în plop și plopul în aer :). Nu înțelegeam ce se întâmplă. „Păi…și…atunci eu la ce mă gândesc? Eu ce fac acum?” M-am oprit din tot și nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă simțeam inconfortabil, cum adică să nu am nevoie de nimic?! Se oprise totul, s-a oprit timpul, s-a oprit mintea. N-am mai avut nimic de ce să mă agăț. A fost eliberator și oarecum înfricoșător în același timp. Eram liberă, dar nu știam ce să fac cu libertatea mea.

Treptat (adică după luni de zile), am început să înțeleg că de fapt nu îmi lipsește absolut nimic. Am înțeles că sunt întreagă așa cum sunt, că sunt perfectă, că sunt completă.

Acum știu că nu am nevoi, că nu am lipsuri și trăiesc întregul din care acționez, chiar dacă din exterior pare că am nevoi. Lucrurile pur și simplu se întâmplă, dacă le lași. Viața are grijă de tine, dacă o lași.

Adevărul este că încă mă clatin între cele doua variante. Stau pe fază, atentă la stările și sentimentele mele, ghidând-mi viața spre Bucurie.

Bucuria a înlocuit dezorientarea când simt completitudine, grandoarea vieții mele, acea libertate care anul trecut mi se părea înfricoșătoare.

Adevărul este că noi nu avem nevoi și nimeni nu are nevoie de noi, dar suntem obișnuiți să trăim în relații de dependențe bolnăvicioase și să ne găsim rostul în funcție de câtă și ce nevoie au ceilalți de noi. În funcție de asta ne simțim de folos, ne simțim demni, ne simțim acceptați. Când dai drumul la toată această iluzie rămâi tu, liber, să te bucuri de tine și de viața ta așa cum îți este mai mare bucuria din suflet.

Acum îmi ghidez pașii spre a nu mai face nimic pentru că trebuie, ci pentru că mă bucură. Chiar dacă din exterior în continuare o să pară că fac lucruri esențiale vieții pentru că…trebuie, am înțeles că viața este o bucurie și le fac pentru mine, pentru că mă bucură.

Viața chiar este frumoasă așa cum este și nimic altceva decât bucuria noastră nu are importanță. Odată cu ea se desfășoară toată viața.

 

Anunțuri

Conversații cu îngerul.

Cum ar fi dacă într-o zi ți s-ar arăta îngerul lui Dumnezeu și ți-ar spune că pentru a-l cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu, pentru a cunoaște adevărul despre Dumnezeu, trebuie să uiți tot ce ai fost învățat de alții toată viața că ar fi Dumnezeu? Că tot ce ți s-a spus despre Dumnezeu este o minciuna și că doar atunci când o să renunți la atașamentul față de aceste minciuni inoculate o să îl poți descoperii cu adevărat pe Dumnezeu care este în tine.

Ce ai face atunci?

L-ai crede?

Şi cum faci să uiți ceva ce ai fost învățat toată viața să crezi cu atâta tărie?

Simplu.

Deschide-te și vei simți adevarul care sălășluiește de o veșnicie în sufletul tău. E în tine. Totul este în noi. Avem totul. Dumnezeu este în noi. Dumnezeu cu toată iubirea, cu toate răspunsurile venite din iubire, căci acela este adevărul. Dumnezeu este minunea care ești tu, este divinitatea din tine care se manifesta în tot ce te înconjoară.

Greu de crezut că ai deja totul, nu-i așa?

Greu de crezut că ești complet, când toată viața ni s-au arătat lipsurile.

Greu de crezut că tot ce ne spun alții despre noi nu este altceva decât perspectiva lor asupra vieții și nu are nici o legătură cu cum suntem noi de fapt, nu-i așa?

Greu de crezut că suferința din viața noastră și toate situațiile inconfortabile şi dureroase nu fac altceva decât să ne arate unde să ne oferim noi înșine iubire. Cu cât le îmbrățișăm mai repede cu atât mai blânda este suferința.

Greu de crezut că ești complet, dar ești. Ești o minune a lui Dumnezeu și el nu ar crea altceva.

Greu de crezut că toate fricile noastre sunt o iluzie ce abia așteaptă să fie îmbrățișate cu iubire pentru a se dizolva.

Viața este o minune, simpla noastră existența este o minune. Simplul fapt că respiram este o minune şi de acolo avem toate răspunsurile la tot, doar că ne-am împovărat sufletul cu mintea noastră care îi spune ca e incomplet. Una din cele mai mari minciuni.