Desființarea „credințelor de mâna a doua”.

Când oamenii din jurul meu sunt aceeași din totdeauna este mult mai greu să schimbi ceva în interiorul tău, să îți desființezi credințele chestionându-le pe fiecare în parte. Să îți eliberezi astfel sufletul și să îi dai voie să manifeste adevărata ta natură. Cei ce au fost în jurul tău dintotdeauna printre care se numără familia și prietenii din copilărie, au o imagine foarte bine definită legată de tine. Părinții te-au modelat cum au crezut ei de cuviință și așa te-au și etichetat. Tu ai crescut cu credințele lor, ceea ce face ca credințele tale să fie „credințe la mâna a doua” (concept peste care am dat în cartea “Drumul către tine însuți” de Scott Peck, pe care o recomand – în primă fază mi s-a părut o carte ciudăţică și puțin cam plictisitoare, dar am insistat puțin pe ea și cu ajutorul ei am descoperit adâncuri ale credințelor mele). Într-un articol anterior (Drumul către iubirea de sine) mă întrebam cum faci să conștientizezi că tu de fapt nu știi ce este iubirea pentru că ai confundat toată viața sentimentul de iubire cu alte sentimente cum ar fi dependența, ei bine acum mai revin cu un aspect foarte important, acela de a chestiona fiecare credință pe care o avem, oricât de măruntă pare ea. Nu este ușor să faci asta, necesită destul de multă atenție la stările pe care le avem, la situațiile în care ne aflăm, necesită analiză, necesită puțin risc și abandon. Se tot spune că trebuie să mori ca să poți să reînvii, că trebuie să renunți la anumite credințe ca să poți face loc unora noi. Așa și este, părerea mea. Dacă noi nu chestionăm credințele pe care le avem, rămânem cu “credințele la mâna a doua”, nu zic că toate aceste credințe sunt greșite, dar nu este mai bine să ne convingem noi de asta? Să depunem puțin efort pentru a căpăta întreaga putere a vieții noastre?

Cum facem asta? Ne facem un prieten de nădejde din întrebarea “oare nu se poate și altfel?“, la fiecare pas ne punem această întrebare și în liniște ascultăm, câteodată primim un răspuns…fie el un gând clar, o amintire, o idee, o culoare, o stare, un sentiment, poate să capete o multitudine de forme…sau nu se întâmplă nimic și mergem mai departe.

Revenind la schimbarea din noi și imaginea celor din jur vis a vis de noi. Părinții te-au crescut într-un anumit fel, au părerea lor despre tine bine imprimată în mintea lor dictându-le și comportamentul față de tine. Cu trecerea anilor oamenii din jurul tău, la fel, își formează o părere despre tine.

Poate ceea ce vreau să zic s-ar înțelege cel mai bine printr-un exemplu. Părinții mei au convingerea că eu nu sunt suficient de capabilă să deschid o brutărie (este primul exemplu care mi-a venit în minte – ea și-ar dori să am afaceri de milioane de euro, nu să fac o brutărie), ei mă consideră încă un copil amețit, cu capul în nori, visătoare, nu sunt competitivă, nu duc la bun sfârșit lucrurile, cu alte cuvinte convingerea lor este că eu oricum nu m-as descurca fără ei și în spiritul acesta am și fost crescută…inconștient poate, ei nu vor să piardă puterea asupra mea. Am fost mereu un copil cuminte care a făcut cum și ce i-au zis părinții. Prietenii au cam aceeași părere despre mine. Toate așteptările lor vis a vis de mine mă fac să cred că chiar așa sunt și exact așa și ajung. Când încerc să schimb ceva și sunt în același mediu, părerile lor mă trag mereu înapoi în zona de confort, adică în imaginea deja bine stabilită vis a vis de mine. Orice aș zice sau aș vrea să schimb la mine și împart cu ei, ei mă trag înapoi în locul unde mă știu ei, prin vorbe în general ceea ce este arhisuficient. Eu auzind mereu aceleași păreri legate de mine ajung să le cred de fiecare dată, inclusiv părerile neverbalizate. Astfel am ajuns la situația în care m-am hotărât să nu mai ascult de nimeni și să nu mai împărtășesc nimic cu cei care simt că mă țin pe loc. Am considerat ca este suficient să cred în ceea ce simt și să îmi continui drumul. Atât de mult putem să lăsăm convingerile celorlalți despre noi să ne influențeze viața încât ajungem să fim ceea ce cred ei despre noi. Probabil că acestea sunt experiențele mele pentru că eu le-am dat voie celor din jur. Nu știu pentru câți alții se potrivesc aceste gânduri…dar de oricare parte a baricadei ești, cred ca ele ajută. Vezi ce îți arată oamenii din jur despre viața ta.

Reclame

Conversație cu sufletul meu

Sufleţelule, te rog vino alături de mine, armată întreagă de suflețele, toți cei care mă puteți auzi, veniți în ajutorul meu.
Și au venit.
Orice stare de neliniște analizeaz-o, orice frică vezi de unde vine, mergi pe urma lor și vezi unde te duc. Sufletul mereu vorbește cu tine, ai încredere în ce îți spune el. Orice vine cu căldură, liniște, pace, vine de la suflet, ai încredere. Te ghidează. Orice vine cu neliniște, suferință, stări de vinovăție, frică, vine din sistemul de valori, vine din concepții. Tot ce se întâmplă în jurul tău este pentru a te putea vedea tu pe tine. Pentru a putea vedea ce te ține captivă de la a trăi în iubire. Contestă stările care nu îți fac bine, mergi pe urma lor și vezi de unde îți vin, poate din copilărie, poate din societate, poate de la părinți, profesori, prieteni, bunici, străbunici. De multe ori va trebui să treci peste credințele tale indiferent de cât de dureros poate să pară, și să îți asumi consecințele. Nimic nu este un capăt de lume, stai în liniște și mereu ți se va arăta ce ai de făcut. Când un gând de vinovăție persistă, chiar dacă ai hotărât deja ce vrei să faci în privința lui, conștientizează exact acest lucru, că decizia a fost luată deja și că nu are nici un rost să te mai gândești la asta. Mintea este ori cam prostănacă, ori foarte șireată, gândurile ce ți le aduce sunt repetitive, sunt mereu aceleași. Ea mereu vrea să vorbească. Dă-i pace, observă doar. Odată observate gândurile trec, dar dacă nu le observi ele persistă și îți consumă toată energia cât tu te pierzi în ele. Disciplinează-ți gândurile, nu fi leneșă! Altfel viața ta va fi în continuare condusă de minte și vei persista în stări neplăcute, opunându-te fluxului vieții ce curge prin tine.

Schimbările radicale pe care le faci în privința exteriorului vieții tale nu o să schimbe nimic, dacă nu schimbi interiorul. Odată schimbat interiorul, exteriorul se așază de la sine în așa fel încât viața ți se umple de bucurie, sau mai bine zis începi să vezi bucuria în tot ceea ce te înconjoară. Lărgește-ți sufletul, dărâmă concepte ce îți îngrădesc viața și lasă lumina să intre în viața ta. Fii lumina! Fii deschiderea! Fii dragostea! Fii sufletul ce lucrează prin tine. Deschide-te în fața eternității și urmează ghidarea ei blândă ce te umple cu bucurie. Atunci când trăiești din eternitate, din iubire, din divinitate o să simți sufletul tău cum umple tot spațiul din jurul tău, sufletul tău se lărgește și nu o să mai încapă doar în piept. Totul în jurul tău este iubire. Fă ce îți spune sufletul să faci necondiționând viața cu dorințe. Fă ce îți spune sufletul tău să faci chiar dacă crezi ca ai putea să mori de foame făcând ce îți spune el. Astfel vei lăsa bucuria să îți umple viața. Nu înseamnă ca problemele nu vor mai apărea în calea ta, sau că nu vei mai simți suferința niciodată, dar vei privi toate aceste trăiri omenești, fără să te mai atașezi de ele, vei vedea ce îți arată, te vei lăsa ghidată și vei merge mai departe. Nu le vei mai lasă să îți afecteze întreaga percepție asupra vieții.

De ce tot simt că trebuie să fac ceva și nu știu ce, și pun astfel presiune pe mine? De ce nu mă deschid, să îmi ascult sufletul care îmi arată drumul? El ți-a spus ce să faci! De ce mă împotrivesc ghidărilor lui?

Exemplu cum mintea ne poate juca feste:
Cu cât mai multă apă consumăm cu atât mai bine pentru corpul nostru, care este 75% format din apă. Cantitatea recomandată de apă pe zi este de minim 3 litri. Sufletul îmi zice că este bine pentru corpul meu să beau această cantitate pentru a îl curăța, pentru a-i oferi vitalitate. Vine mintea și îmi zice că 3 litri de apă este exagerat de mult, că eu nu pot să beau atât de multă apă, că mă umflu, că pierd prea mult timp bând apă, că asta ar însemna să merg toată ziua la toaletă și nu am chef sau timp să fac asta, am alte lucruri mai importante de făcut, nu pot să mă duc la toaletă toată ziua. Dacă nu găsesc nici o toaletă în apropiere și o să fac pe mine? Când eram copil, mama îmi zicea foarte clar să nu mai beau atâta apă ca o să fac pe mine. În funcție de situație îmi zicea că nu o să am unde să mă duc la toaletă. Cuvintele mamei încă îmi răsunau în urechi de fiecare dată când prindeau ocazia. Să merg atât de des la toaletă mi se părea o pierdere de timp. Ce altceva este mai important decât sănătatea organismului tău? Cum să te bucuri de viață dacă tu nu te bucuri de corpul tău oferindu-i ce are nevoie?

În zilele ce le trăim avem impresia că trebuie să facem multe lucruri, multe lucruri și activități „importante”, ca să fim demni de admirația celor din jur, să fim apreciați și în funcție de asta ne evaluam profilul nostru ca persoană. Recurgem la tot felul de tertipuri pentru a fi mai eficienți, la tot felul de tehnologii ca să facem lucrurile cât mai rapid, să avem mai mult timp. În zilele noastre printre probleme principale pe care le avem este lipsa timpului, culmea este că și persoanele care au timp tot au impresia ca nu au, totul este relativ. Mintea stă ca și nenea cu coasă în spatele nostru și ne grăbește: mai repede, mai repede, mai repede că ai atâtea de făcut și dacă nu le faci nu ești demn de aprecierea celorlalți. Chiar așa să fie? De ce ar fi altcineva în măsură să ne zică dacă suntem demni sau nu?

Ce fac oamenii cu acel timp pe care consideră că l-au câștigat? Avem impresia că dacă găsim scurtături la diverse activități prin intermediul tehnologiei o să avem mai mult timp liber, dar pentru marea majoritate a oamenilor nu acesta este rezultatul, pentru că umplem acel timp cu alte lucruri pe care considerăm că trebuie să le facem. Facem multe lucruri și sunt din ce în ce mai goale toate. Pierdem esența vieții într-o gălăgie a minții.

Mereu aveam impresia că nu am timp, parcă zbura timpul pe lângă mine și eu nu reușeam să fac ce îmi propuneam…și totuși când eram întrebată ce fac cu timpul meu îmi era foarte greu să răspund la întrebare, aveam impresia că de fapt nu am făcut nimic și parcă cu atât mai mult simțeam că trebuie să fac ca să am ce să răspund la întrebare. Până mi-am dat seama că timpul trecea pe lângă mine în timp ce eu eram în transă că nu am suficient timp. La un moment dat am pus pauză gândurilor și m-am întrebat: oare chiar nu am timp? Și m-am pus pe analizat activitățile mele ca să vad unde se duce tot timpul meu. Am început să analizez fiecare activitate pe care îmi doream să o fac. Cât timp durează cu adevărat activitatea? Este absolut necesară? De ce trebuie să o fac? Pentru ca îmi face plăcere sau pentru că mă simt constrânsă? Rezultatul a fost o triere a activităților mele. Erau multe activități care începeau cu “trebuie sa fac…” și câteva care începeau cu “mi-aș dori să…”. Le-am luat pe rând pe cele cu “trebuie” și le-am mărunțit, păreau prea constrângătoare, dar cine mă constrângea să le îndeplinesc? Nimeni altcineva decât EU. De ce îmi făceam asta singură? Pentru că așa îmi zicea sistemul meu de valori că trebuie să fac. Până am ajuns în punctul în care să mă întreb „oare nu se poate și altfel?” până atunci habar nu aveam că eu pot să aleg. În unele cazuri doar mi se părea mie că nu am timp să le fac și mai mult timp pierdeam gândindu-mă că nu am timp.

Unele concepții erau atât de bine imprimate în mintea mea și mă constrângeau atât de tare prin frică încât nu am avut de ales decât să mă arunc cu capul înainte ascultându-mi sufletul pentru a mă elibera de ele. Ca apoi să vad ca de fapt totul era doar în mintea mea. Multe dintre concepțiile pe care le aveam căpătaseră în mintea mea dimensiuni colosale urmate de o frică pe măsură…ca apoi să vad că de fapt erau doar scenarii create de mintea mea. După ce am conștientizat acest lucru a început să vină la mine si sub alte forme informația. Când îți vorbește sufletul îți vorbește prin nenumărate căi, până îl auzi.

Mintea noastră este cel mai bun scenarist. Creează filme întregi în doar câteva minute. Abracadabra uite filmu’ unde realitate nu-i. Toate genurile de filme le creează, dar preferatele ei sunt drame și thriller. Și stai acolo și te învârți în drama ta care e complet denaturată de realitate și suferi, parcă e sfârșitul lumii și nu vezi nici o luminiță la capătul tunelului și te întrebi “de ce mi se întâmplă tocmai mie asta?” Ei bine, acum știi de ce. Pentru că le permiți și te pierzi în ele.

Living in illusions (Madame Bovary)

“Please God, let him be the right one! Let him be the right one!” She kept saying to herself before getting married. He was a good one, but she just couldn’t see that. All her life she lived in illusions, she lived in a dream, but not the dream of reality which is the most wonderful gift. She lived in the dreams of the mind. She forgot to dream about reality, so she never met love. She decided that her dreams about the future are a more pleasant way of living, and chose to see reality as painful. She considered it easier than confronting the reality. She spent all her life dreaming about how her life will be when she will be married. She was waiting for her future husband to save her from her reality. But when the moment came it was impossible not to be disappointed of how the things turned out, because she had a precise list for how she wanted her life to be. She wanted an exciting life, she wanted to feel alive, but she confounded the joy of living with the intense sensation of pleasure and enthusiasm. She started punishing herself just to feel alive. She feed herself with moments of intense pleasure, but this is like feeding a race horse only with cake and ice cream. When she saw herself married she decided that her new life was not what she wanted and started dreaming for something else, unable to deal with her life. She was running from taking the responsibility of her own life and lived considering herself a victim and accusing her husband for her unhappiness, but she was the only one responsible. It was her choice to stay in the marriage or to leave. She started yearning for the love of other men in the hope that they will save her and feed her desire of appreciation. Acting as a victim and giving away the power over her life was a sure path to self destruction. She started to beg for attention from other man and she got their attention for a while, she was a beautiful woman. But by not loving herself she got others in the same point of not loving her. Her destructive way of being pushed them away. Her lack of self appreciation attracted the kind of men that were showing her the same lack of appreciation. They were loving her as she was loving herself, better said not loving herself and they all end up leaving her. She feed her desires with expensive things hoping to fill the emptiness from her soul. But nothing seemed to be enough. Her illusions, her dreams were tearing her apart until she decided that she can’t take it anymore and ended the nightmare that she created. She decided to leave herself too and ended her life.

Ce sunt?

Cand eram micuta o perioada destul de lunga de timp m-a framantat o intrebare..ce sunt? Nu cine sunt…ci CE sunt. Cine e vocea din capul meu? ce se intampla in forma asta fizica in care sunt? de ce mana asta se misca (ce minune o face sa se miste?)? cine scoate sunetele astea pe gura mea? Cum pot eu sa vad? Ce e ceea ce vad? Ce e astaaaaaa? Nu am stiut pana de curand sa imi raspund la intrebare..asa ca pe parcursul anilor..am pus peste ceea ce sunt..ce mi-au zis cei din jur ca sunt, cine mi-au zis ei ca sunt. Am tot pus..si am pus..si am pus..pana am uitat si de intrebare, a fost acoperita..i-am lasat pe altii sa imi spuna „cine” sunt, iar eu am intrat in hibernare, am trait fara sa simt ca traiesc, fara sa simt! imuna la viata si la minunea care sunt. Am ratacit prin viata cu ochii inchisi lasandu-ma ghidata de altii.
Acum, m-am dezbracat de tot! de conceptii, preconceptii, pareri, concluzii, ideologii, ganduri, clasificari, dorinte..de tot, pana la sufletul meu. Il aud, il simt, straluceste in intunericul creat de altii!
Atat.