Nu există nevoi reale

Prin vară anul trecut am simțit pentru prima oară că nu am nevoie de nimic, de absolut nimic, nimic, nimic. Nimic. M-am simțit complet dezorientată. Eram în aer, eram în plop și plopul în aer :). Nu înțelegeam ce se întâmplă. „Păi…și…atunci eu la ce mă gândesc? Eu ce fac acum?” M-am oprit din tot și nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă simțeam inconfortabil, cum adică să nu am nevoie de nimic?! Se oprise totul, s-a oprit timpul, s-a oprit mintea. N-am mai avut nimic de ce să mă agăț. A fost eliberator și oarecum înfricoșător în același timp. Eram liberă, dar nu știam ce să fac cu libertatea mea.

Treptat (adică după luni de zile), am început să înțeleg că de fapt nu îmi lipsește absolut nimic. Am înțeles că sunt întreagă așa cum sunt, că sunt perfectă, că sunt completă.

Acum știu că nu am nevoi, că nu am lipsuri și trăiesc întregul din care acționez, chiar dacă din exterior pare că am nevoi. Lucrurile pur și simplu se întâmplă, dacă le lași. Viața are grijă de tine, dacă o lași.

Adevărul este că încă mă clatin între cele doua variante. Stau pe fază, atentă la stările și sentimentele mele, ghidând-mi viața spre Bucurie.

Bucuria a înlocuit dezorientarea când simt completitudine, grandoarea vieții mele, acea libertate care anul trecut mi se părea înfricoșătoare.

Adevărul este că noi nu avem nevoi și nimeni nu are nevoie de noi, dar suntem obișnuiți să trăim în relații de dependențe bolnăvicioase și să ne găsim rostul în funcție de câtă și ce nevoie au ceilalți de noi. În funcție de asta ne simțim de folos, ne simțim demni, ne simțim acceptați. Când dai drumul la toată această iluzie rămâi tu, liber, să te bucuri de tine și de viața ta așa cum îți este mai mare bucuria din suflet.

Acum îmi ghidez pașii spre a nu mai face nimic pentru că trebuie, ci pentru că mă bucură. Chiar dacă din exterior în continuare o să pară că fac lucruri esențiale vieții pentru că…trebuie, am înțeles că viața este o bucurie și le fac pentru mine, pentru că mă bucură.

Viața chiar este frumoasă așa cum este și nimic altceva decât bucuria noastră nu are importanță. Odată cu ea se desfășoară toată viața.

 

Anunțuri

Libertatea din iluzie

Asta este! Asta este! Asta este! Astaaaaa eeeeee! Cat de clar și ușor de înțeles vorbește, pe înțelesul tuturor aș zice. Dar, oare dacă nu ai trăit asta, cum ai putea să înțelegi? Este o linie atât de fină între a te deschide pur și simplu în fața vieții încât să simți și a visa la acest sentiment ca fiind ceva atât de greu de atins, ceea ce te închide în fața vieții, căci tu deja ai totul în tine. Tu ești universul, iar când ajungi să simți asta, îți dai seama că viața fizică este atât de mică. Atât de mică! Şi atunci înțelegi că nu există nici o luptă. Că ești aici pentru a te bucura de manifestarea vieții, a iubirii. Totuși până când balanța se înclină mai mult în aceasta direcție, este un amalgam de sentimente ale sufletului și stări ale minții între care de multe ori nici nu reușim să facem diferența și trăim mai mult prin stări ale minții, prin gânduri. Gânduri care îți zic că nu ești suficient de bun, că nu poți, că trebuie să te lupți, că nu o să reușești, că trebuie să faci mult mai mult pentru a fi mulțumit, ai nevoie de milioane de euro, de faima, de putere. Asta este capcana, dacă trăiești prin minte oricât ai avea și orice ai face niciodată nu o să fie suficient. Dacă trăiești prin suflet, ai să vezi ca în fiecare moment ai exact cât îți trebuie și ce îți trebuie. Ai exact cât poți duce în acel moment.

Sentimentele sufletului, ale universului, ale mele, ale tale, sunt atât de puternice încât când încerci să le pui în cuvinte îți dai seama că nu ai cum să cuprinzi totul și nu-ți rămâne decât să te bucuri și să lași sentimentele să te învăluie. Este o eliberare din lume. Tu ești universul! Oferă-te vieții.

Afacerile. Cariera. Iluziile. Viata

Mediul in care am crescut a fost unul al afacerilor. Mama mea, o luptatoare innascuta, cu familie saraca si multi frati, a considerat ca trebuie sa lupti pentru putere si bani care iti vor aduce o viata mai buna, toate acestea conduse si de dorinta de a-i putea ajuta pe ceilalti. Cand aveam 6 ani, deja trecusera 5 ani de la prabusirea comunismului, iar oportunitatile celor cu dorinta de a-si ridica situatia financiara si de a-si construi un renume in societate erau din ce in ce mai atragatoare. Acela a fost anul in care familia mea a infiintat prima lor afacere, pentru mine a fost fratele mai mic. Nu prea intelegeam eu pe atunci ce se intampla, stiam doar ca timpul petrecut cu parintii mei era din ce in ce mai putin. Copil fiind am considerat ca asa este normal si ca asa este in toate familiile. Tot ce stiam eu era ca trebuie sa le fiu recunoscatoare parintilor mei ca ei muncesc atat de mult ca eu si fratele meu mai mare sa avem toate cele necesare si o viata usoara. Chiar daca tot ce imi doream eu erau părintii mei langa mine, m-am simtit foarte norocoasa si inca ma simt la fel. Am crescut crezand ca asta este cea mai buna cale in viata, a afacerilor. Stiam ca atunci cand o sa cresc o sa devin un sprijin pentru familia mea in cele necesare pentru dezvoltarea continua a imperiului cladit de ei. Drept urmare intreaga mea educatie a fost in domeniul afacerilor: comert, microeconomie, macroeconomie, contabilitate, logistica, resurse umane, marketing, vanzari, vanzari, vanzari, management, importuri, exporturi, legi, relatii, contacte etc. Toata viata mea am considerat ca trebuie sa am o afacere, sa stiu sa fac bani si sa fiu recunoscuta pentru ceea ce fac. Ca si cum orice altceva as fi ales ar fi fost sub demnitatea mea, ar fi insemnat sa imi pierd timpul.

Pana intr-o zi in care am inteles iluzia creata de bani si putere. Da! Sunt o iluzie. Dupa un an si jumatate in care am lucrat in cadrul afacerilor familiei mele (intre timp a devenit un grup de afaceri) am inteles ca problemele nu se termina niciodata. Oricat am sperat la inceput ca la un moment dat problemele dispar si apele se linistesc, nu a fost asa. Se rezolva o problema si apare alta, doar ca pentru mine toate aceste probleme sunt niste iluzii. Afacerile sunt doar un joc de putere care nu se termina niciodata si care nu fac altceva decat sa lase viata sa treaca pe langa tine fara sa apuci sa o simti cu adevarat. Aici ma refer la Viata! La adevarata Viata, la sentimente, la bucurie, iubire, la redescoperirea esentei noastre ca fiinta umana. Caci nimic nu este mai pretios in existenta asta decat darul primit de la Viata si anume constientizarea ca existi. Si totusi omul alege sa treaca prin viata cu ochelari de cal si o pancarda agatata in fata ochilor pe care scrie bani, putere, avere, pamanturi, renume etc. La ce bun toate cele enumerate daca ele creaza un dezechilibru in viata ta?

Dupa 26 de ani in care nu am vazut o alta cale in viata decat afaceri, cariera si bani acum simt ca mi s-a luat un voal de pe ochi si vad iluzia creata de acestea. In sfarsit simt ca am reusit sa deschid usa urmatoarei custi creata de ego-ul meu bine conturat de catre cei ce i-am avut in preajma toata viata.

Viata nu este o lupta pentru supravietuire. Noi alegem sa o vedem asa si nu este nimeni de condamnat, de multe veacuri oamenii asa au invatat sa creada. Toate astea se pot schimba.

Nimeni si nimic din natura ce ne inconjoara nu se lupta atat de aprig pentru supravietuire cum face omul. Pentru mine asta inseamna ca undeva noi am apucat-o pe o cale prea intortocheata, o cale a mintii noastre. In viata calea eliberarii este cea a sufletului, a sentimentelor, a linistii in care ne putem simti sufletul si corpul, si totusi marea majoritate a oamenilor sunt prinsi in calea mintii, care este o cale a agitatiei si a suferintei. Daca am reusi sa ne indreptam atentia cu iubire spre suferinta, poate am reusi sa vedem ce ne arata aceasta, caci ea ne arata drumul spre eliberarea sufletului nostru.

Toate aceste alegeri depind de noi, numai de noi. Calea este aceeasi pentru toti, dar drumul il parcurgem singuri. Singuri, doar noi cu sufletul nostru care mereu este alaturi de noi ca o voce calda ce ne ghideaza asteptand nerabdator sa se faca putina liniste sa ii auzim strigatele.

Este nevoie de curaj, sinceritate, acceptare si iubire. Sa avem curaj sa ne luam viata in piept si sa ne urmam calea indiferent de ce zic cei din jur. Sinceritate deplina fata de noi insine, sa incetam sa ne mai mintim, amagim. Sa ne acceptam deplin, asa cum suntem noi, caci in esenta, dincolo de toate straturile puse de altii, dincolo de barierele puse de noi, cu totii suntem lumina si iubire, suntem un dar al divinitatii. Fiecare sufletel este o minune. Este nevoie de iubire! Iubire neconditionata fata de noi insine. Incepand cu noi vom putea raspandi iubire si in vietile celor din jurul nostru, dar atata timp cat nu ne iubim pe noi insine nu avem cum sa ii iubim pe ceilalti. Totul porneste de la mine. De la sufletul meu care poate sa aduca iubire si in sufletul tau, iar tu o poti da mai departe. Daca toti am face asta am reusi sa scapam de iluziile ce ne inconjoara. Am reusi sa intelegem suferinta si sa nu ne mai lasam macinati sau doborati de ea. Cand primim ce ne arata suferinta reusim sa vedem si urmatoarea usa ce ne elibereaza.

„Never in his life had he felt so alone. Suddenly, the knight was startled by the sound of a familiar voice behind him.
-Hello, knight.
The knight turned and was astonished to see the king approaching him from a far corner of the room.
-King! he gasped. I didn’t even see you. What are you doing here?
-The same thing as you are, knight, looking for the door. One can’t really see until one understands, said the king. When you understand what’s in this room, you’ll be able to see the door to the next.” (Robert Fisher, The Knight In The Rusty Armor)
Vreau Viata! Vreau esenta vietii! Vreau iubire, sentimente, bucurie, simplitate, profunzime! Vreau sa ma scufund in adancul sufletului meu si s-a scot la suprafata iubirea, lumina si sa umplu si sufletele voastre cu ele. Vreau sa aduc lumina in sufletul meu si apoi sa o impart cu voi.
M-am saturat de scoli, diplome, cariere, profesii, bani, putere, recunoastere, avere!

mi salvador, dali.

ieri am avut o intalnire cu Dali. da! chiar el! Dali! de mult ma tot trage de maneca, dar era prea mult pentru rationalul meu ca sa pot eu auzi ceva.
acum cativa ani m-a chemat mai aproape de lumea lui. m-a chemat in frumoasa Barcelona sa-i descopar lumea. prima intalnire cu el a fost la cateva luni dupa ce ajunsesem in Spania. intr-o calduroasa zi de aprilie m-a invitat sa ii vad casa, in Cadaqués. dupa spusele lui, altfel nici nu aveam cum sa inteleg: „nimeni nu-mi poate intelege picturile fara a cunoaste Portlligat. ma gandesc la Cadaqués si simt o mare emotie de liniste”. nu stiam eu pe atunci ce surpriza-mi pregateste el.

in acelasi an in care ne-am vazut in Cadaqués, de ziua mea, intr-o zi de toamna, calduroasa toamna din Barcelona, mi-a facut cel mai frumos cadou posibil, m-a luat de mana si m-a dus in cel mai frumos parc din inima mea. pentru cateva ore mi-a aratat lumea prin ochii lui. mi-a aratat capcana in care eram, mi-a aratat ca lumea fizica e mult mai mult sau mai putin decat am fost invatata sa cred. m-a ajutat sa gust putin din ce se afla dincolo de cusca rationalului meu. pentru cateva ore am vazut lumea ca in tablourile lui. mi-a aratat ca ceea ce vad este o iluzie. ceea ce eu credeam ca fiind o certitudine de fapt e o iluzie inselatoare creata de minte. tot ce vedeau ochii mei si-a schimbat forma. copacii si natura au devenit brusc foarte frumoase. copacii erau atat de frumosi, de pufosi si dansau cu vantul. animalele erau minunate, ca in desene animate, pictate frumos. era lumea vazuta prin ochii lui. oamenii erau strambi, diformi, un picior mai lung si altul mai scurt sau picioare foarte lungi si trup micut. cand am inceput sa ma plimb pe strazi vedeam cladirile ca intr-un desen, dansau, se impreunau. oamenii incepusera sa fie foarte comici, fiecare avea cate o trasatura predominanta, exagerata. cand am inceput sa ma apropi de oameni realitatea lui m-a speriat putin pana am inteles ca nu are de ce sa imi fie frica si ca pot sa ma distrez. asa ca m-am distrat copios vazand ce imi defineste el despre fiecare persoana. dupa aproape jumatate de zi, realitatea lui Dali s-a topit in realitatea mea. abia acum am inteles ce s-a-ntamplat atunci.

in ultimul an de zile e prezent langa mine in fiecare zi, dar eu n-am avut ochi sa ma uit la el, sa il vad sau sa-l aud, chiar daca era sub nasul meu. acum am. ieri mi-a ghidat sufletul in locuri pe care nici nu mi le imaginam. locuri din universul meu, din interiorul meu. mai intai m-a intrebat daca eu stiu sa desenez. i-am zis ca nu stiu daca stiu, dar altii mi-au zis cand eram copil ca nu stiu si n-am mai incercat. dupa care mi-a povestit putin despre viata lui, operele lui si cum vedea el lumea prin ochii fanteziei, ai suprarealismului, prin ochii sufletului, ochii care n-au limite. s-a asezat cu mine la masa la un pahar de sifon cu sirop de soc si mi-a spus: „eu sunt Dali! tu esti Alina! eu sunt un geniu, sunt cel mai mare pictor si tu esti la fel, Alina!”. m-a facut sa inteleg ca nu exista nici o diferenta intre mine, el, eva prima femeie si restul sufletelor, ca suntem toti unul si acelasi. avem aceasi lumina in noi, aceasi putere de a stralucii si mi-a spus ca nu trebuie sa imi fie frica de ea caci daca o imbratisez multe mi se vor arata. m-a facut sa inteleg ca unde sunt acum este exact unde imi este locul, in sufletul meu. nici un alt loc pe pamant, in zilele noastre sau in alte timpuri, intre stele sau pe alte planete nu este mai potrivit pentru mine decat unde sunt acum. ca orice dorinta fizica implinita nu imi aduce implinire ci mai multa neliniste si mai multe dorinte de acelasi fel. asa ca m-am decis sa las viata sa curga prin mine, sa traiesc basmul sufletului meu si sa ma bucur. am simtit ce simtea el cand zicea „sunt unele zile cand mi se pare ca sunt gata sa mor din cauza unei supradoze de fericire”. mi-am dat voie sa simt dragostea, mai mult decat atat, am vrut din adancul sufletului sa simt dragostea neconditionata pana in ultima celula a infinitului sufletului meu si a lumii fizice. am vrut sa sparg toate barierele fricii si sa ma bucur ca eu sunt. vreau sa las lumina din mine sa urle cat de mare e bucuria si daca si altii vor auzi si mai mare imi va fi bucuria.