You are Eternal the Universe – Alan Watts

 

Underneath the superficial self, which pays attention to this and that, there is another self more really us than I. And the more you become aware of the unknown self — if you become aware of it — the more you realize that it is inseparably connected with everything else that is. You are a function of this total galaxy, bounded by the Milky Way, and this galaxy is a function of all other galaxies. You are that vast thing that you see far, far off with great telescopes. You look and look, and one day you are going to wake up and say, „Why, that’s me!” And in knowing that, you know that you never die.” – Alan Watts

Reclame

Manuscrisul găsit la Accra, Paulo Coelho – „N-am știut niciodată încotro să mă îndrept.”

Ei bine, asta este întrebarea ce mă frământă de muuuulţi ani: care este drumul meu în viață? Ce să fac eu cu viața mea? Răspunsul acum îl simt, dar îmi este greu să îl pun în cuvinte. Îl știu în suflet și curând se va arăta și în rațional. Sufletul face curățenie și toate barierele, credințele false se rup una câte una și pe zi ce trece se luminează încă puțin din drum. Sufletul vorbește prin tot ce ne înconjoară, o carte, un om, o întâlnire, lacrimi, un pas la stânga sau un pas la dreapta, o adiere de vânt, un cuvânt. Cu iubire, dorință, conștiință și disciplină îi urmez ghidarea. La început de drum m-am întrebat „oare cum o să reușesc sa îl aud mereu?”, mi se părea atât de greu să pun sub semnul întrebării tot ce îmi zicea mintea, dar cu fiecare pas iubirea ce te înconjoară transformă totul în jurul tău până ajungi să înțelegi că nici nu există cale de întoarcere din punctul de unde ai ajuns, căci iubirea te îndeamnă să continui pe drumul sufletului. Ce înainte păreau greutăți și suferință acum le vezi pline de iubire. Asta nu le face să dispară, dar nu te mai doboară.

“Și un băiat care trebuia să plece în noaptea aceea a spus: „N-am știut niciodată încotro să mă îndrept.”
Și el a răspuns:
Precum soarele, viața își răspândește lumina pretutindeni.
Și, când ne naștem, vrem totul în același timp, fără să stăpânim energia care ne este dată.
Dar, dacă avem nevoie de foc, trebuie să facem în așa fel ca razele soarelui să se îndrepte toate în același loc.
Iar marea taină pe care Energia Divină a dezvăluit-o lumii a fost focul. Nu numai cel în stare să încălzească, ci cel care transformă grâul în pâine.
Și vine clipa când avem nevoie să concentrăm acel foc interior pentru ca viața noastră să aibă un rost.
Atunci întrebăm cerurile: „Oare care e rostul?”
Unii alungă imediat întrebarea: ea zgândăre, nu te lasă să dormi, și nu ai un răspuns la îndemână. Aceștia sunt cei care mai târziu vor ajunge să trăiască ziua de mâine la fel ca ziua de ieri.
Și, când va veni Nedorita de Oameni, vor spune: „Viața mea a fost scurtă, mi-am irosit binecuvântarea.”
Alții acceptă întrebarea. Dar, neștiind să răspundă, încep să citească ce au scris cei care au înfruntat-o deja. Și câteodată găsesc un răspuns pe care îl cred bun.
Când se întâmplă așa, se transformă în sclavii acelui răspuns. Creează legi care să-i silească pe toți să accepte ceea ce cred ei că este rațiunea de a fi a existenței. Construiesc temple ca să o justifice și tribunale pentru cei care nu sunt de acord cu ce consideră ei că este adevărul absolut.
În sfârșit, mai sunt și cei care înțeleg că întrebarea este o capcană: ea nu are răspuns.
În loc să piardă timp cu capcana, se hotărăsc să acționeze. Se întorc spre copilărie, caută acolo ce îi umplea de entuziasm și – în ciuda sfaturilor celor mai în vârstă – își dedică viața acelui lucru.
Pentru că în entuziasm rezidă Focul Sacru.
Treptat, descoperă că faptele lor sunt legate de o intenție misterioasă, dincolo de cunoașterea omenească. Și își pleacă fruntea în fața misterului și se roagă să nu se abată de la un drum pe care nu îl cunosc, dar pe care îl parcurg din cauza flăcării ce le mistuie inimile.
Folosesc intuiția când le este la îndemână și folosesc disciplina când intuiția nu se face simțită.
Par nebuni. Uneori se poartă ca niște nebuni. Dar nu sunt nebuni. Au descoperit adevărata Iubire și puterea Voinței.
Și numai Iubirea și Voința le dezvăluie ținta și drumul pe care trebuie să îl urmeze.
Voința e limpede ca cleștarul, Iubirea e pură și pașii ei sunt siguri. În clipele de îndoială, în clipele de tristețe, nu uită niciodată: „Sunt o unealtă. Îngăduie-mi să fiu o unealtă care să poată împlini Voința Ta.”
Calea este aleasă, și se poate că vor înțelege ținta abia când se vor afla în fața Nedoritei de Oameni. În asta stă frumusețea celui care merge înainte având drept singură călăuză Entuziasmul și respectând misterul vieții: drumul său e frumos și povara, ușoară.
Ținta poate fi mare sau mică, să se afle foarte departe sau aproape de casă, dar el merge în căutarea ei cu respect și cu onoare. Știe ce înseamnă fiecare pas și cât efort, pregătire, intuiție a cerut.
Cel care merge înainte are gândurile ațintite nu numai asupra țelului de atins, ci și asupra a tot ce se întâmplă în jur. Adeseori este silit să se oprească fiindcă nu mai are putere.
Atunci apare Iubirea și spune: „Crezi că te îndrepți spre un punct, însă acest punct există numai pentru că îl iubești. Odihnește-te puțin, dar, de îndată ce vei putea, ridică-te și mergi înainte. Pentru că imediat ce va afla că vii spre el, va alerga și el în întâmpinarea ta.”
Atât cel care uită întrebarea, cât și cel care îi răspunde și cel care înțelege că acțiunea singurul mod de a o înfrunta o să întâlnească aceleași obstacole și se vor bucura de aceleași lucruri.
Dar numai cine primește cu umilință și curaj planul de nepătruns al lui Dumnezeu știe că se află pe drumul cel bun.”

Conversație cu sufletul meu

Sufleţelule, te rog vino alături de mine, armată întreagă de suflețele, toți cei care mă puteți auzi, veniți în ajutorul meu.
Și au venit.
Orice stare de neliniște analizeaz-o, orice frică vezi de unde vine, mergi pe urma lor și vezi unde te duc. Sufletul mereu vorbește cu tine, ai încredere în ce îți spune el. Orice vine cu căldură, liniște, pace, vine de la suflet, ai încredere. Te ghidează. Orice vine cu neliniște, suferință, stări de vinovăție, frică, vine din sistemul de valori, vine din concepții. Tot ce se întâmplă în jurul tău este pentru a te putea vedea tu pe tine. Pentru a putea vedea ce te ține captivă de la a trăi în iubire. Contestă stările care nu îți fac bine, mergi pe urma lor și vezi de unde îți vin, poate din copilărie, poate din societate, poate de la părinți, profesori, prieteni, bunici, străbunici. De multe ori va trebui să treci peste credințele tale indiferent de cât de dureros poate să pară, și să îți asumi consecințele. Nimic nu este un capăt de lume, stai în liniște și mereu ți se va arăta ce ai de făcut. Când un gând de vinovăție persistă, chiar dacă ai hotărât deja ce vrei să faci în privința lui, conștientizează exact acest lucru, că decizia a fost luată deja și că nu are nici un rost să te mai gândești la asta. Mintea este ori cam prostănacă, ori foarte șireată, gândurile ce ți le aduce sunt repetitive, sunt mereu aceleași. Ea mereu vrea să vorbească. Dă-i pace, observă doar. Odată observate gândurile trec, dar dacă nu le observi ele persistă și îți consumă toată energia cât tu te pierzi în ele. Disciplinează-ți gândurile, nu fi leneșă! Altfel viața ta va fi în continuare condusă de minte și vei persista în stări neplăcute, opunându-te fluxului vieții ce curge prin tine.

Schimbările radicale pe care le faci în privința exteriorului vieții tale nu o să schimbe nimic, dacă nu schimbi interiorul. Odată schimbat interiorul, exteriorul se așază de la sine în așa fel încât viața ți se umple de bucurie, sau mai bine zis începi să vezi bucuria în tot ceea ce te înconjoară. Lărgește-ți sufletul, dărâmă concepte ce îți îngrădesc viața și lasă lumina să intre în viața ta. Fii lumina! Fii deschiderea! Fii dragostea! Fii sufletul ce lucrează prin tine. Deschide-te în fața eternității și urmează ghidarea ei blândă ce te umple cu bucurie. Atunci când trăiești din eternitate, din iubire, din divinitate o să simți sufletul tău cum umple tot spațiul din jurul tău, sufletul tău se lărgește și nu o să mai încapă doar în piept. Totul în jurul tău este iubire. Fă ce îți spune sufletul să faci necondiționând viața cu dorințe. Fă ce îți spune sufletul tău să faci chiar dacă crezi ca ai putea să mori de foame făcând ce îți spune el. Astfel vei lăsa bucuria să îți umple viața. Nu înseamnă ca problemele nu vor mai apărea în calea ta, sau că nu vei mai simți suferința niciodată, dar vei privi toate aceste trăiri omenești, fără să te mai atașezi de ele, vei vedea ce îți arată, te vei lăsa ghidată și vei merge mai departe. Nu le vei mai lasă să îți afecteze întreaga percepție asupra vieții.

De ce tot simt că trebuie să fac ceva și nu știu ce, și pun astfel presiune pe mine? De ce nu mă deschid, să îmi ascult sufletul care îmi arată drumul? El ți-a spus ce să faci! De ce mă împotrivesc ghidărilor lui?

Exemplu cum mintea ne poate juca feste:
Cu cât mai multă apă consumăm cu atât mai bine pentru corpul nostru, care este 75% format din apă. Cantitatea recomandată de apă pe zi este de minim 3 litri. Sufletul îmi zice că este bine pentru corpul meu să beau această cantitate pentru a îl curăța, pentru a-i oferi vitalitate. Vine mintea și îmi zice că 3 litri de apă este exagerat de mult, că eu nu pot să beau atât de multă apă, că mă umflu, că pierd prea mult timp bând apă, că asta ar însemna să merg toată ziua la toaletă și nu am chef sau timp să fac asta, am alte lucruri mai importante de făcut, nu pot să mă duc la toaletă toată ziua. Dacă nu găsesc nici o toaletă în apropiere și o să fac pe mine? Când eram copil, mama îmi zicea foarte clar să nu mai beau atâta apă ca o să fac pe mine. În funcție de situație îmi zicea că nu o să am unde să mă duc la toaletă. Cuvintele mamei încă îmi răsunau în urechi de fiecare dată când prindeau ocazia. Să merg atât de des la toaletă mi se părea o pierdere de timp. Ce altceva este mai important decât sănătatea organismului tău? Cum să te bucuri de viață dacă tu nu te bucuri de corpul tău oferindu-i ce are nevoie?

În zilele ce le trăim avem impresia că trebuie să facem multe lucruri, multe lucruri și activități „importante”, ca să fim demni de admirația celor din jur, să fim apreciați și în funcție de asta ne evaluam profilul nostru ca persoană. Recurgem la tot felul de tertipuri pentru a fi mai eficienți, la tot felul de tehnologii ca să facem lucrurile cât mai rapid, să avem mai mult timp. În zilele noastre printre probleme principale pe care le avem este lipsa timpului, culmea este că și persoanele care au timp tot au impresia ca nu au, totul este relativ. Mintea stă ca și nenea cu coasă în spatele nostru și ne grăbește: mai repede, mai repede, mai repede că ai atâtea de făcut și dacă nu le faci nu ești demn de aprecierea celorlalți. Chiar așa să fie? De ce ar fi altcineva în măsură să ne zică dacă suntem demni sau nu?

Ce fac oamenii cu acel timp pe care consideră că l-au câștigat? Avem impresia că dacă găsim scurtături la diverse activități prin intermediul tehnologiei o să avem mai mult timp liber, dar pentru marea majoritate a oamenilor nu acesta este rezultatul, pentru că umplem acel timp cu alte lucruri pe care considerăm că trebuie să le facem. Facem multe lucruri și sunt din ce în ce mai goale toate. Pierdem esența vieții într-o gălăgie a minții.

Mereu aveam impresia că nu am timp, parcă zbura timpul pe lângă mine și eu nu reușeam să fac ce îmi propuneam…și totuși când eram întrebată ce fac cu timpul meu îmi era foarte greu să răspund la întrebare, aveam impresia că de fapt nu am făcut nimic și parcă cu atât mai mult simțeam că trebuie să fac ca să am ce să răspund la întrebare. Până mi-am dat seama că timpul trecea pe lângă mine în timp ce eu eram în transă că nu am suficient timp. La un moment dat am pus pauză gândurilor și m-am întrebat: oare chiar nu am timp? Și m-am pus pe analizat activitățile mele ca să vad unde se duce tot timpul meu. Am început să analizez fiecare activitate pe care îmi doream să o fac. Cât timp durează cu adevărat activitatea? Este absolut necesară? De ce trebuie să o fac? Pentru ca îmi face plăcere sau pentru că mă simt constrânsă? Rezultatul a fost o triere a activităților mele. Erau multe activități care începeau cu “trebuie sa fac…” și câteva care începeau cu “mi-aș dori să…”. Le-am luat pe rând pe cele cu “trebuie” și le-am mărunțit, păreau prea constrângătoare, dar cine mă constrângea să le îndeplinesc? Nimeni altcineva decât EU. De ce îmi făceam asta singură? Pentru că așa îmi zicea sistemul meu de valori că trebuie să fac. Până am ajuns în punctul în care să mă întreb „oare nu se poate și altfel?” până atunci habar nu aveam că eu pot să aleg. În unele cazuri doar mi se părea mie că nu am timp să le fac și mai mult timp pierdeam gândindu-mă că nu am timp.

Unele concepții erau atât de bine imprimate în mintea mea și mă constrângeau atât de tare prin frică încât nu am avut de ales decât să mă arunc cu capul înainte ascultându-mi sufletul pentru a mă elibera de ele. Ca apoi să vad ca de fapt totul era doar în mintea mea. Multe dintre concepțiile pe care le aveam căpătaseră în mintea mea dimensiuni colosale urmate de o frică pe măsură…ca apoi să vad că de fapt erau doar scenarii create de mintea mea. După ce am conștientizat acest lucru a început să vină la mine si sub alte forme informația. Când îți vorbește sufletul îți vorbește prin nenumărate căi, până îl auzi.

Mintea noastră este cel mai bun scenarist. Creează filme întregi în doar câteva minute. Abracadabra uite filmu’ unde realitate nu-i. Toate genurile de filme le creează, dar preferatele ei sunt drame și thriller. Și stai acolo și te învârți în drama ta care e complet denaturată de realitate și suferi, parcă e sfârșitul lumii și nu vezi nici o luminiță la capătul tunelului și te întrebi “de ce mi se întâmplă tocmai mie asta?” Ei bine, acum știi de ce. Pentru că le permiți și te pierzi în ele.

Deciziile, din frică sau din iubire. Acceptarea dualității.

Lumina este iubirea, iar frica este întunericul. Mintea trăiește într-o lume fizică a dualității, o lume în care la fiecare pas trebuie să luăm o decizie, trebuie să facem o alegere. O facem conștient sau inconștient. Există două surse din care decidem: din iubire sau din frică. Mereu există doar aceste două opțiuni. Mereu încercăm să alegem binele în locul răului, dar cine decide ce este bine și ce este rău? În lumea fizică a dualității binele nu poate să existe fără rău, iar răul este parte din noi la fel cum și binele este parte din noi. Ceea ce noi considerăm a fi rău preferăm să respingem, refuzăm să credem că face parte din noi, dar asta nu o să facă răul să dispară ci doar să îl ascundă în umbra noastră. Umbra noastră este ceea ce refuzăm să vedem că există în noi. Ceea ce noi refuzăm că exista în noi se proiectează înafara noastră pentru ca noi să îl putem vedea. Aşa cum o pereche de ochi au nevoie de o oglindă să se vadă. De frică nu vrem să vedem răul, ceea ce ne face să trăim în întuneric. În întunericul proiectat în exteriorul nostru. Această dualitate trebuie acceptata astfel se poate ajunge la echilibru ca apoi să gustăm din unitate. Treptat ajungem să trăim din sine și să ne eliberam din cușca minții care ne limitează la atât de puțin din ceea ce suntem de fapt. Să trăiești din unitate în lumea fizică nu înseamnă că o să dispară dualitatea, înseamnă doar că o accepți și nu mai există rău sau bine. Să trăiești prin minte este ca și cum toată viața te-ai uita la un tablou și ai crede că nu există nimic altceva decât acel tablou, ceea ce te face să ratezi tot ce te înconjoară de fapt pentru că tu te concentrezi doar pe acel tablou. Asta înseamna să trăiești prin minte, să trăiești în rama unui tablou. Tabloul fiind doar o proiecție a minții.

Lumina nu ar exista fără întuneric, iar întunericul nu ar exista fără lumină. Întunericul nu există acolo unde este lumină. Întunericul mereu dispare atunci când ne îndreptam atenția cu lumină asupra lui. El doar ne atrage atenția unde este nevoie de dragoste în viața noastră.

Dacă într-o încăpere este întuneric, iar afară este lumină, atunci când deschizi ușa se face lumină în încăpere, iar întunericul dispare. Dacă într-o încăpere este lumină iar afară este întuneric, atunci când deschizi ușa se luminează afară în pragul ușii. Întunericul nu are puterea să pătrundă în lumina din cameră. Unde este lumina nu poate fi întuneric.

Societatea ne învață să ne respingem anumite laturi ale noastre. Să luam ca exemplu agresivitatea. Cum am știi ce înseamnă blândețea dacă nu ar exista agresivitate. Agresivitatea există și ea în noi și este o parte a unui tot. Dacă refuzăm să acceptăm agresivitatea și o lăsăm în umbra noastră, aceasta se manifestă în alte moduri de care noi nu suntem conștienți. Totul trebuie să se echilibreze, pentru că lumea fizică este o lume a dualității. Atunci când refuzăm o parte a noastră de cele mai multe ori ea se manifestă prin boli și dureri fizice.

Cineva povestea de o experiență la țară, într-un sat. În plimbarea ei pe dealuri s-a întâlnit cu un cioban. Un cioban care conform regulilor societății de la oraș a fost considerat ca fiind foarte agresiv când acesta și-a exprimat natural reacția sa atunci când o persoana i-a încălcat proprietatea și ceea ce el considera că îi încalcă drepturile.

Brusc am simțit confuzie. Oamenii care trăiesc la țară sunt printre singurii care mai trăiesc în comuniune cu natura, sunt printre singurii care nu au fost atinși de limitările impuse de societate. Limitări pe toate nivelurile. Atunci am înțeles că acel cioban doar un om autentic, nu un om de care să îți fie frică. Un om care își exprimă trăirile și sentimentele fără limitele impuse de societate.

Agresivitatea este sănătoasă în limitele bunului simț, în limitele unui echilibru.

mi salvador, dali.

ieri am avut o intalnire cu Dali. da! chiar el! Dali! de mult ma tot trage de maneca, dar era prea mult pentru rationalul meu ca sa pot eu auzi ceva.
acum cativa ani m-a chemat mai aproape de lumea lui. m-a chemat in frumoasa Barcelona sa-i descopar lumea. prima intalnire cu el a fost la cateva luni dupa ce ajunsesem in Spania. intr-o calduroasa zi de aprilie m-a invitat sa ii vad casa, in Cadaqués. dupa spusele lui, altfel nici nu aveam cum sa inteleg: „nimeni nu-mi poate intelege picturile fara a cunoaste Portlligat. ma gandesc la Cadaqués si simt o mare emotie de liniste”. nu stiam eu pe atunci ce surpriza-mi pregateste el.

in acelasi an in care ne-am vazut in Cadaqués, de ziua mea, intr-o zi de toamna, calduroasa toamna din Barcelona, mi-a facut cel mai frumos cadou posibil, m-a luat de mana si m-a dus in cel mai frumos parc din inima mea. pentru cateva ore mi-a aratat lumea prin ochii lui. mi-a aratat capcana in care eram, mi-a aratat ca lumea fizica e mult mai mult sau mai putin decat am fost invatata sa cred. m-a ajutat sa gust putin din ce se afla dincolo de cusca rationalului meu. pentru cateva ore am vazut lumea ca in tablourile lui. mi-a aratat ca ceea ce vad este o iluzie. ceea ce eu credeam ca fiind o certitudine de fapt e o iluzie inselatoare creata de minte. tot ce vedeau ochii mei si-a schimbat forma. copacii si natura au devenit brusc foarte frumoase. copacii erau atat de frumosi, de pufosi si dansau cu vantul. animalele erau minunate, ca in desene animate, pictate frumos. era lumea vazuta prin ochii lui. oamenii erau strambi, diformi, un picior mai lung si altul mai scurt sau picioare foarte lungi si trup micut. cand am inceput sa ma plimb pe strazi vedeam cladirile ca intr-un desen, dansau, se impreunau. oamenii incepusera sa fie foarte comici, fiecare avea cate o trasatura predominanta, exagerata. cand am inceput sa ma apropi de oameni realitatea lui m-a speriat putin pana am inteles ca nu are de ce sa imi fie frica si ca pot sa ma distrez. asa ca m-am distrat copios vazand ce imi defineste el despre fiecare persoana. dupa aproape jumatate de zi, realitatea lui Dali s-a topit in realitatea mea. abia acum am inteles ce s-a-ntamplat atunci.

in ultimul an de zile e prezent langa mine in fiecare zi, dar eu n-am avut ochi sa ma uit la el, sa il vad sau sa-l aud, chiar daca era sub nasul meu. acum am. ieri mi-a ghidat sufletul in locuri pe care nici nu mi le imaginam. locuri din universul meu, din interiorul meu. mai intai m-a intrebat daca eu stiu sa desenez. i-am zis ca nu stiu daca stiu, dar altii mi-au zis cand eram copil ca nu stiu si n-am mai incercat. dupa care mi-a povestit putin despre viata lui, operele lui si cum vedea el lumea prin ochii fanteziei, ai suprarealismului, prin ochii sufletului, ochii care n-au limite. s-a asezat cu mine la masa la un pahar de sifon cu sirop de soc si mi-a spus: „eu sunt Dali! tu esti Alina! eu sunt un geniu, sunt cel mai mare pictor si tu esti la fel, Alina!”. m-a facut sa inteleg ca nu exista nici o diferenta intre mine, el, eva prima femeie si restul sufletelor, ca suntem toti unul si acelasi. avem aceasi lumina in noi, aceasi putere de a stralucii si mi-a spus ca nu trebuie sa imi fie frica de ea caci daca o imbratisez multe mi se vor arata. m-a facut sa inteleg ca unde sunt acum este exact unde imi este locul, in sufletul meu. nici un alt loc pe pamant, in zilele noastre sau in alte timpuri, intre stele sau pe alte planete nu este mai potrivit pentru mine decat unde sunt acum. ca orice dorinta fizica implinita nu imi aduce implinire ci mai multa neliniste si mai multe dorinte de acelasi fel. asa ca m-am decis sa las viata sa curga prin mine, sa traiesc basmul sufletului meu si sa ma bucur. am simtit ce simtea el cand zicea „sunt unele zile cand mi se pare ca sunt gata sa mor din cauza unei supradoze de fericire”. mi-am dat voie sa simt dragostea, mai mult decat atat, am vrut din adancul sufletului sa simt dragostea neconditionata pana in ultima celula a infinitului sufletului meu si a lumii fizice. am vrut sa sparg toate barierele fricii si sa ma bucur ca eu sunt. vreau sa las lumina din mine sa urle cat de mare e bucuria si daca si altii vor auzi si mai mare imi va fi bucuria.