Dialoguri din filmul Matrix

¨M: Ce aștepți? Ești mai rapid decât atât. Să nu crezi că ești. Să știi că ești!

N: Știu ce vrei să faci.

M: Încerc să îți eliberez mintea, Neo. Dar eu pot doar să îți arăt ușa, tu trebuie să intri prin ea. Trebuie să uiți totul, Neo. Uită teama, îndoiala și neîncrederea. Eliberează-ți mintea!¨

¨N: Credeam că nu este real.

M: Mintea ta face să fie real.

N: Dacă ești ucis în Matrix…mori și aici?

M: Corpul tău nu poate trăi fără minte.¨

¨C: Nu încerca să îndoi lingura. E imposibil. Mai bine încearcă să înțelegi adevărul.

N: Ce adevăr?

C: Lingura nu există.

N: Nu există?

C: Atunci vei vedea ca nu lingura se îndoaie, ci tu.¨

¨N: Oracolul mi-a spus că..

M: Ți-a spus exact ce aveai nevoie să auzi. Asta este tot. Neo, mai devreme sau mai târziu vei înțelege, la fel cum și eu am înțeles, există o diferență între a cunoaște calea și a merge pe cale.¨

A cui e vocea din mintea ta?

Ai observat vreodată câte voci au gândurile tale?

Am rămas surprinsă când mi-am dat seama ce aglomerație este prin gândurile mele. Sunt mulți oameni, iar pe unii nici nu-i cunosc. De cele mai multe ori are vocea mamei mele…ups, profesori, prieteni, oameni cu care interacționez, scriitori, personaje din filme. Azi de dimineața era vocea unui blogger (voce pe care nu am auzit-o niciodată), citisem aseară un articol legat de mâncarea raw pe blogul lui și m-am trezit de dimineața că vorbea cu mine…așa din senin…în timp ce aranjam prin casă. S-a gândit să-mi mai „povestească” puțin. I-am zis că e rușinos să dea buzna în mintea mea, l-am lăsat să vorbească singur…și a tăcut.

Multe dintre voci sunt constant în mintea mea, mai ales cele ale părinților, sau ale persoanelor cărora le-am permis o anumită autoritate în viața mea. Partea mai dificilă este că de multe ori vocile astea mă dojenesc. Îmi spun ce fac bine, ce fac rău în funcție de credințele lor care acum sunt și ale mele. Îmi spun cum să mă îmbrac, cum să mă port. Au destul de multe critici și la adresa corpului meu, ce e bine, ce e rău, cum ar trebui să arate corpul meu. Mă îndeamnă să tind spre o…”perfecțiune”, ce o mai fi și asta. Perfecțiunea din punctul cui de vedere? Corpul meu este așa cum trebuie să fie, așa cum este. El îmi vorbește, mă ghidează, nu este bun sau rău, nu este urât sau frumos, el este. Cine sunt eu să îl critic?!

Să-și țină fiecare vocile la el în minte, nu mai dați năvala în mintea mea că oricum nu mai am de gând să vă bag în seamă. Mai ales că sunteți atât de repetitivi încât mă plictisiți așa că nu vă mai dau puterea să vă perindați prin tabloul meu, să creați drame și alte 1.413.546.341 de scenarii absurde.