Dialoguri din filmul Matrix

¨M: Ce aștepți? Ești mai rapid decât atât. Să nu crezi că ești. Să știi că ești!

N: Știu ce vrei să faci.

M: Încerc să îți eliberez mintea, Neo. Dar eu pot doar să îți arăt ușa, tu trebuie să intri prin ea. Trebuie să uiți totul, Neo. Uită teama, îndoiala și neîncrederea. Eliberează-ți mintea!¨

¨N: Credeam că nu este real.

M: Mintea ta face să fie real.

N: Dacă ești ucis în Matrix…mori și aici?

M: Corpul tău nu poate trăi fără minte.¨

¨C: Nu încerca să îndoi lingura. E imposibil. Mai bine încearcă să înțelegi adevărul.

N: Ce adevăr?

C: Lingura nu există.

N: Nu există?

C: Atunci vei vedea ca nu lingura se îndoaie, ci tu.¨

¨N: Oracolul mi-a spus că..

M: Ți-a spus exact ce aveai nevoie să auzi. Asta este tot. Neo, mai devreme sau mai târziu vei înțelege, la fel cum și eu am înțeles, există o diferență între a cunoaște calea și a merge pe cale.¨

Anunțuri

Liniștea de după furtună

Viața „se rezumă” la o liniște și împăcare deplina, fluctuațiile de stări ale minții sunt din ce în ce mai blânde. Orice stare (plăcută sau neplăcută) își face apariția, sufletul te aduce înapoi cu blândețe la stabilitatea din interiorul tău. Este o liniște de unde pur și simplu știi că nu mai ai cum să cazi. Înțelegi că nimic nu depinde de tine și te bucuri de ce ți se oferă așa cum ți se oferă. Nu mai există motive de supărare decât ca să îți arate că încă te agăți de ceva ce nu ai nevoie, că încă mai este ceva cu ce mintea te ține legat. Tot ce se întâmplă în viața ta este ca tu să te vezi pe tine, totul îți este dat ca tu să te poți elibera, să te dezbraci de tot ce s-a pus pe tine, să îți eliberezi sufletul. Viața începe să devina pură bucurie, pentru că nu te mai agăți de nimic și nimic nu te mai poate atinge. Viața se redescoperă pe ea însăși, iar tu ești un fericit martor care se poate bucura de abundența ce îl înconjoară.

Conversație cu sufletul meu

Sufleţelule, te rog vino alături de mine, armată întreagă de suflețele, toți cei care mă puteți auzi, veniți în ajutorul meu.
Și au venit.
Orice stare de neliniște analizeaz-o, orice frică vezi de unde vine, mergi pe urma lor și vezi unde te duc. Sufletul mereu vorbește cu tine, ai încredere în ce îți spune el. Orice vine cu căldură, liniște, pace, vine de la suflet, ai încredere. Te ghidează. Orice vine cu neliniște, suferință, stări de vinovăție, frică, vine din sistemul de valori, vine din concepții. Tot ce se întâmplă în jurul tău este pentru a te putea vedea tu pe tine. Pentru a putea vedea ce te ține captivă de la a trăi în iubire. Contestă stările care nu îți fac bine, mergi pe urma lor și vezi de unde îți vin, poate din copilărie, poate din societate, poate de la părinți, profesori, prieteni, bunici, străbunici. De multe ori va trebui să treci peste credințele tale indiferent de cât de dureros poate să pară, și să îți asumi consecințele. Nimic nu este un capăt de lume, stai în liniște și mereu ți se va arăta ce ai de făcut. Când un gând de vinovăție persistă, chiar dacă ai hotărât deja ce vrei să faci în privința lui, conștientizează exact acest lucru, că decizia a fost luată deja și că nu are nici un rost să te mai gândești la asta. Mintea este ori cam prostănacă, ori foarte șireată, gândurile ce ți le aduce sunt repetitive, sunt mereu aceleași. Ea mereu vrea să vorbească. Dă-i pace, observă doar. Odată observate gândurile trec, dar dacă nu le observi ele persistă și îți consumă toată energia cât tu te pierzi în ele. Disciplinează-ți gândurile, nu fi leneșă! Altfel viața ta va fi în continuare condusă de minte și vei persista în stări neplăcute, opunându-te fluxului vieții ce curge prin tine.

Schimbările radicale pe care le faci în privința exteriorului vieții tale nu o să schimbe nimic, dacă nu schimbi interiorul. Odată schimbat interiorul, exteriorul se așază de la sine în așa fel încât viața ți se umple de bucurie, sau mai bine zis începi să vezi bucuria în tot ceea ce te înconjoară. Lărgește-ți sufletul, dărâmă concepte ce îți îngrădesc viața și lasă lumina să intre în viața ta. Fii lumina! Fii deschiderea! Fii dragostea! Fii sufletul ce lucrează prin tine. Deschide-te în fața eternității și urmează ghidarea ei blândă ce te umple cu bucurie. Atunci când trăiești din eternitate, din iubire, din divinitate o să simți sufletul tău cum umple tot spațiul din jurul tău, sufletul tău se lărgește și nu o să mai încapă doar în piept. Totul în jurul tău este iubire. Fă ce îți spune sufletul să faci necondiționând viața cu dorințe. Fă ce îți spune sufletul tău să faci chiar dacă crezi ca ai putea să mori de foame făcând ce îți spune el. Astfel vei lăsa bucuria să îți umple viața. Nu înseamnă ca problemele nu vor mai apărea în calea ta, sau că nu vei mai simți suferința niciodată, dar vei privi toate aceste trăiri omenești, fără să te mai atașezi de ele, vei vedea ce îți arată, te vei lăsa ghidată și vei merge mai departe. Nu le vei mai lasă să îți afecteze întreaga percepție asupra vieții.

De ce tot simt că trebuie să fac ceva și nu știu ce, și pun astfel presiune pe mine? De ce nu mă deschid, să îmi ascult sufletul care îmi arată drumul? El ți-a spus ce să faci! De ce mă împotrivesc ghidărilor lui?

Exemplu cum mintea ne poate juca feste:
Cu cât mai multă apă consumăm cu atât mai bine pentru corpul nostru, care este 75% format din apă. Cantitatea recomandată de apă pe zi este de minim 3 litri. Sufletul îmi zice că este bine pentru corpul meu să beau această cantitate pentru a îl curăța, pentru a-i oferi vitalitate. Vine mintea și îmi zice că 3 litri de apă este exagerat de mult, că eu nu pot să beau atât de multă apă, că mă umflu, că pierd prea mult timp bând apă, că asta ar însemna să merg toată ziua la toaletă și nu am chef sau timp să fac asta, am alte lucruri mai importante de făcut, nu pot să mă duc la toaletă toată ziua. Dacă nu găsesc nici o toaletă în apropiere și o să fac pe mine? Când eram copil, mama îmi zicea foarte clar să nu mai beau atâta apă ca o să fac pe mine. În funcție de situație îmi zicea că nu o să am unde să mă duc la toaletă. Cuvintele mamei încă îmi răsunau în urechi de fiecare dată când prindeau ocazia. Să merg atât de des la toaletă mi se părea o pierdere de timp. Ce altceva este mai important decât sănătatea organismului tău? Cum să te bucuri de viață dacă tu nu te bucuri de corpul tău oferindu-i ce are nevoie?

În zilele ce le trăim avem impresia că trebuie să facem multe lucruri, multe lucruri și activități „importante”, ca să fim demni de admirația celor din jur, să fim apreciați și în funcție de asta ne evaluam profilul nostru ca persoană. Recurgem la tot felul de tertipuri pentru a fi mai eficienți, la tot felul de tehnologii ca să facem lucrurile cât mai rapid, să avem mai mult timp. În zilele noastre printre probleme principale pe care le avem este lipsa timpului, culmea este că și persoanele care au timp tot au impresia ca nu au, totul este relativ. Mintea stă ca și nenea cu coasă în spatele nostru și ne grăbește: mai repede, mai repede, mai repede că ai atâtea de făcut și dacă nu le faci nu ești demn de aprecierea celorlalți. Chiar așa să fie? De ce ar fi altcineva în măsură să ne zică dacă suntem demni sau nu?

Ce fac oamenii cu acel timp pe care consideră că l-au câștigat? Avem impresia că dacă găsim scurtături la diverse activități prin intermediul tehnologiei o să avem mai mult timp liber, dar pentru marea majoritate a oamenilor nu acesta este rezultatul, pentru că umplem acel timp cu alte lucruri pe care considerăm că trebuie să le facem. Facem multe lucruri și sunt din ce în ce mai goale toate. Pierdem esența vieții într-o gălăgie a minții.

Mereu aveam impresia că nu am timp, parcă zbura timpul pe lângă mine și eu nu reușeam să fac ce îmi propuneam…și totuși când eram întrebată ce fac cu timpul meu îmi era foarte greu să răspund la întrebare, aveam impresia că de fapt nu am făcut nimic și parcă cu atât mai mult simțeam că trebuie să fac ca să am ce să răspund la întrebare. Până mi-am dat seama că timpul trecea pe lângă mine în timp ce eu eram în transă că nu am suficient timp. La un moment dat am pus pauză gândurilor și m-am întrebat: oare chiar nu am timp? Și m-am pus pe analizat activitățile mele ca să vad unde se duce tot timpul meu. Am început să analizez fiecare activitate pe care îmi doream să o fac. Cât timp durează cu adevărat activitatea? Este absolut necesară? De ce trebuie să o fac? Pentru ca îmi face plăcere sau pentru că mă simt constrânsă? Rezultatul a fost o triere a activităților mele. Erau multe activități care începeau cu “trebuie sa fac…” și câteva care începeau cu “mi-aș dori să…”. Le-am luat pe rând pe cele cu “trebuie” și le-am mărunțit, păreau prea constrângătoare, dar cine mă constrângea să le îndeplinesc? Nimeni altcineva decât EU. De ce îmi făceam asta singură? Pentru că așa îmi zicea sistemul meu de valori că trebuie să fac. Până am ajuns în punctul în care să mă întreb „oare nu se poate și altfel?” până atunci habar nu aveam că eu pot să aleg. În unele cazuri doar mi se părea mie că nu am timp să le fac și mai mult timp pierdeam gândindu-mă că nu am timp.

Unele concepții erau atât de bine imprimate în mintea mea și mă constrângeau atât de tare prin frică încât nu am avut de ales decât să mă arunc cu capul înainte ascultându-mi sufletul pentru a mă elibera de ele. Ca apoi să vad ca de fapt totul era doar în mintea mea. Multe dintre concepțiile pe care le aveam căpătaseră în mintea mea dimensiuni colosale urmate de o frică pe măsură…ca apoi să vad că de fapt erau doar scenarii create de mintea mea. După ce am conștientizat acest lucru a început să vină la mine si sub alte forme informația. Când îți vorbește sufletul îți vorbește prin nenumărate căi, până îl auzi.

Mintea noastră este cel mai bun scenarist. Creează filme întregi în doar câteva minute. Abracadabra uite filmu’ unde realitate nu-i. Toate genurile de filme le creează, dar preferatele ei sunt drame și thriller. Și stai acolo și te învârți în drama ta care e complet denaturată de realitate și suferi, parcă e sfârșitul lumii și nu vezi nici o luminiță la capătul tunelului și te întrebi “de ce mi se întâmplă tocmai mie asta?” Ei bine, acum știi de ce. Pentru că le permiți și te pierzi în ele.

Libertatea din iluzie

Asta este! Asta este! Asta este! Astaaaaa eeeeee! Cat de clar și ușor de înțeles vorbește, pe înțelesul tuturor aș zice. Dar, oare dacă nu ai trăit asta, cum ai putea să înțelegi? Este o linie atât de fină între a te deschide pur și simplu în fața vieții încât să simți și a visa la acest sentiment ca fiind ceva atât de greu de atins, ceea ce te închide în fața vieții, căci tu deja ai totul în tine. Tu ești universul, iar când ajungi să simți asta, îți dai seama că viața fizică este atât de mică. Atât de mică! Şi atunci înțelegi că nu există nici o luptă. Că ești aici pentru a te bucura de manifestarea vieții, a iubirii. Totuși până când balanța se înclină mai mult în aceasta direcție, este un amalgam de sentimente ale sufletului și stări ale minții între care de multe ori nici nu reușim să facem diferența și trăim mai mult prin stări ale minții, prin gânduri. Gânduri care îți zic că nu ești suficient de bun, că nu poți, că trebuie să te lupți, că nu o să reușești, că trebuie să faci mult mai mult pentru a fi mulțumit, ai nevoie de milioane de euro, de faima, de putere. Asta este capcana, dacă trăiești prin minte oricât ai avea și orice ai face niciodată nu o să fie suficient. Dacă trăiești prin suflet, ai să vezi ca în fiecare moment ai exact cât îți trebuie și ce îți trebuie. Ai exact cât poți duce în acel moment.

Sentimentele sufletului, ale universului, ale mele, ale tale, sunt atât de puternice încât când încerci să le pui în cuvinte îți dai seama că nu ai cum să cuprinzi totul și nu-ți rămâne decât să te bucuri și să lași sentimentele să te învăluie. Este o eliberare din lume. Tu ești universul! Oferă-te vieții.

Deciziile, din frică sau din iubire. Acceptarea dualității.

Lumina este iubirea, iar frica este întunericul. Mintea trăiește într-o lume fizică a dualității, o lume în care la fiecare pas trebuie să luăm o decizie, trebuie să facem o alegere. O facem conștient sau inconștient. Există două surse din care decidem: din iubire sau din frică. Mereu există doar aceste două opțiuni. Mereu încercăm să alegem binele în locul răului, dar cine decide ce este bine și ce este rău? În lumea fizică a dualității binele nu poate să existe fără rău, iar răul este parte din noi la fel cum și binele este parte din noi. Ceea ce noi considerăm a fi rău preferăm să respingem, refuzăm să credem că face parte din noi, dar asta nu o să facă răul să dispară ci doar să îl ascundă în umbra noastră. Umbra noastră este ceea ce refuzăm să vedem că există în noi. Ceea ce noi refuzăm că exista în noi se proiectează înafara noastră pentru ca noi să îl putem vedea. Aşa cum o pereche de ochi au nevoie de o oglindă să se vadă. De frică nu vrem să vedem răul, ceea ce ne face să trăim în întuneric. În întunericul proiectat în exteriorul nostru. Această dualitate trebuie acceptata astfel se poate ajunge la echilibru ca apoi să gustăm din unitate. Treptat ajungem să trăim din sine și să ne eliberam din cușca minții care ne limitează la atât de puțin din ceea ce suntem de fapt. Să trăiești din unitate în lumea fizică nu înseamnă că o să dispară dualitatea, înseamnă doar că o accepți și nu mai există rău sau bine. Să trăiești prin minte este ca și cum toată viața te-ai uita la un tablou și ai crede că nu există nimic altceva decât acel tablou, ceea ce te face să ratezi tot ce te înconjoară de fapt pentru că tu te concentrezi doar pe acel tablou. Asta înseamna să trăiești prin minte, să trăiești în rama unui tablou. Tabloul fiind doar o proiecție a minții.

Lumina nu ar exista fără întuneric, iar întunericul nu ar exista fără lumină. Întunericul nu există acolo unde este lumină. Întunericul mereu dispare atunci când ne îndreptam atenția cu lumină asupra lui. El doar ne atrage atenția unde este nevoie de dragoste în viața noastră.

Dacă într-o încăpere este întuneric, iar afară este lumină, atunci când deschizi ușa se face lumină în încăpere, iar întunericul dispare. Dacă într-o încăpere este lumină iar afară este întuneric, atunci când deschizi ușa se luminează afară în pragul ușii. Întunericul nu are puterea să pătrundă în lumina din cameră. Unde este lumina nu poate fi întuneric.

Societatea ne învață să ne respingem anumite laturi ale noastre. Să luam ca exemplu agresivitatea. Cum am știi ce înseamnă blândețea dacă nu ar exista agresivitate. Agresivitatea există și ea în noi și este o parte a unui tot. Dacă refuzăm să acceptăm agresivitatea și o lăsăm în umbra noastră, aceasta se manifestă în alte moduri de care noi nu suntem conștienți. Totul trebuie să se echilibreze, pentru că lumea fizică este o lume a dualității. Atunci când refuzăm o parte a noastră de cele mai multe ori ea se manifestă prin boli și dureri fizice.

Cineva povestea de o experiență la țară, într-un sat. În plimbarea ei pe dealuri s-a întâlnit cu un cioban. Un cioban care conform regulilor societății de la oraș a fost considerat ca fiind foarte agresiv când acesta și-a exprimat natural reacția sa atunci când o persoana i-a încălcat proprietatea și ceea ce el considera că îi încalcă drepturile.

Brusc am simțit confuzie. Oamenii care trăiesc la țară sunt printre singurii care mai trăiesc în comuniune cu natura, sunt printre singurii care nu au fost atinși de limitările impuse de societate. Limitări pe toate nivelurile. Atunci am înțeles că acel cioban doar un om autentic, nu un om de care să îți fie frică. Un om care își exprimă trăirile și sentimentele fără limitele impuse de societate.

Agresivitatea este sănătoasă în limitele bunului simț, în limitele unui echilibru.

De ce ni se repeta aceleasi intamplari care provoaca suferinta?

Astazi in timp ce citeam un articol pe internet m-am trezit si eu sa imi spun parerea.
Intamplarile care ne aduc suferinta ne atrag atentia asupra unui aspect din viata noastra, asupra unei credinte gresite, asupra unor conceptii care trebuie desfiintate etc. Suferinta in viata ne este data pentru a ne ajuta sa evoluam, dar noi..oamenii in general, alegem sa suferim al naibii de mult pana sa intelegem asta si sa ne gasim curajul sa vedem ca ceva gresim (ego-ul nostru nu prea vrea sa accepte cand greseste, asta la un nivel insesizabil pentru constiinta noastra). Pentru mine mintea este cea care alege sa sufere, nu inima, dar noi suntem atat de atasati de minte incat multi cred ca mintea si sufletul sunt una si aceasi iar ei se identifica cu amandoua. Total gresit. Multi cred ca ei sunt ceea ce gandesc. Total gresit (aici vorbesc de esenta omului). Mintea noastra a luat nastere inainte sa venim noi pe Pamant, a luat nastere prin toate credintele generatiilor dinaintea noastra pe care noi le-am mostenit la nastere si la care apoi se adauga tot ce ne-au spus parintii (copil fiind parintii sunt ca niste zeitati), diversi profesori, rude, prieteni si multi altii cu care ni se intersecteaza viata. Am luat toate cele enumerate si ne-am format propriile noastre credinte pe baza lor si asa functioneaza mintea. Mintea reactioneaza din frica, iar sufletul actioneaza din iubire. Mintea isi face simtita prezenta prin stari, inima se manifesta prin sentimente, e o linie foarte fina intre cele doua. Mintea are niste etichete bine conturate ale unor evenimente care se presupune ca ne-au adus suferinta. Din frica ca aceste suferinte sa nu se mai repete, orice detaliu oricat de nesemnificativ ar fi el declanseaza etichetarea evenimentului in curs punand eticheta care in trecut a adus suferinta. Dar! nici un eveniment din viata asta nu este identic cu un altul, doar mintea este cea care le face sa fie asa.

Revenind la intamplarile care ne aduc suferinta.
Faptul ca nu mai suferim la fel dupa ce evenimente asemanatoare s-au tot repetat, din punctul meu de vedere poate sa fie din doua motive: ca am deschis ochii si am asimilat ceea ce suferinta ne transmitea (exact ce sufletul tau vrea sa faci) sau ca ne-am inchis sufletul si l-am indesat bine de tot undeva ca sa nu il mai auzim si avem impresia ca suferinta nu ne mai poate atinge, dar aceasta inchidere este automat si fata de viata, iti anihilezi sentimentele, devii imun la viata, ceea ce pentru mine este foarte trist. Suferinta trebuie intoarsa pe toate partile, deschisi bine de tot ochii si vazut ce anume vrea sa ne invete. Pentru asta trebuie curaj, iubire de sine, acceptare de sine, trebuie sa vrei sa vezi si nu in ultimul rand sa cerem sufletului nostru sa vrem sa vedem. Suna putin ca un joc de cuvinte, dar imi pun speranta ca se intelege.

Si ghici ce…oricat incercam sa ne reducem la tacere sufletul, suferintele tot apar si sunt din ce in ce mai puternice. Multi oameni ajung la boli foarte grave si dureroase si tot nu vor sa deschida ochii. Toate bolile au o cauza a sufletului.

Suferinta este foarte inselatoare. Ne poate deveni cea mai buna prietena, asa de bine ne atasam de ea si nu vrem nici cum sa ii dam drumul. Devine o parte din viata noastra incat nici nu mai stim cum sa traim fara ea. Cand am inceput sa inteleg ce imi arata suferinta si am reusit sa trec peste suferinte care se tot repetau de cand eram micuta, m-am simtit pierduta, nu mai stiam unde imi este locul, m-am simtit dezechilibrata. Ne identificam atat de bine cu suferinta incat trebuie sa invatam treptat sa traim fara ea. Ca un copil care abia atunci invata sa mearga. Sunt abia la inceput de drum in a imi recapata increderea in mine, incredere care a fost daramanta de cand eram copil, in a invata sa ma accept si sa ma iubesc, sa imi dau voie si sa imi gasesc curajul de a fi eu, indiferent de ce zic cei din jur.
Imi place cum spune in articol ca suferinta poate fi un „instrument de lucru, indispensabil scrisului”, ca ea se poate exprima in arta, pentru mine este cel mai frumos mod de a te elibera de ea. Dar..ce frumos este cand creezi din iubire..
Nu intentionam sa iasa un articol intr-un comentariu, dar pana la urma a rezultat o pagina de jurnal.