Nu există nevoi reale

Prin vară anul trecut am simțit pentru prima oară că nu am nevoie de nimic, de absolut nimic, nimic, nimic. Nimic. M-am simțit complet dezorientată. Eram în aer, eram în plop și plopul în aer :). Nu înțelegeam ce se întâmplă. „Păi…și…atunci eu la ce mă gândesc? Eu ce fac acum?” M-am oprit din tot și nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă simțeam inconfortabil, cum adică să nu am nevoie de nimic?! Se oprise totul, s-a oprit timpul, s-a oprit mintea. N-am mai avut nimic de ce să mă agăț. A fost eliberator și oarecum înfricoșător în același timp. Eram liberă, dar nu știam ce să fac cu libertatea mea.

Treptat (adică după luni de zile), am început să înțeleg că de fapt nu îmi lipsește absolut nimic. Am înțeles că sunt întreagă așa cum sunt, că sunt perfectă, că sunt completă.

Acum știu că nu am nevoi, că nu am lipsuri și trăiesc întregul din care acționez, chiar dacă din exterior pare că am nevoi. Lucrurile pur și simplu se întâmplă, dacă le lași. Viața are grijă de tine, dacă o lași.

Adevărul este că încă mă clatin între cele doua variante. Stau pe fază, atentă la stările și sentimentele mele, ghidând-mi viața spre Bucurie.

Bucuria a înlocuit dezorientarea când simt completitudine, grandoarea vieții mele, acea libertate care anul trecut mi se părea înfricoșătoare.

Adevărul este că noi nu avem nevoi și nimeni nu are nevoie de noi, dar suntem obișnuiți să trăim în relații de dependențe bolnăvicioase și să ne găsim rostul în funcție de câtă și ce nevoie au ceilalți de noi. În funcție de asta ne simțim de folos, ne simțim demni, ne simțim acceptați. Când dai drumul la toată această iluzie rămâi tu, liber, să te bucuri de tine și de viața ta așa cum îți este mai mare bucuria din suflet.

Acum îmi ghidez pașii spre a nu mai face nimic pentru că trebuie, ci pentru că mă bucură. Chiar dacă din exterior în continuare o să pară că fac lucruri esențiale vieții pentru că…trebuie, am înțeles că viața este o bucurie și le fac pentru mine, pentru că mă bucură.

Viața chiar este frumoasă așa cum este și nimic altceva decât bucuria noastră nu are importanță. Odată cu ea se desfășoară toată viața.

 

Anunțuri

Respectul – „Al cincilea legământ”, Don Miguel Ruiz

Acum câteva luni, o persoană dragă mie m-a ajutat să văd ca aveam o percepție greșită despre ce înseamnă respectul. Am mai atins odată acest subiect în Respect. Iubire. Suferință., atunci se deschisese puțin din ce indică simbolul respect, acum s-a deschis mai mult. În cartea „Al cincilea legământ” am ajuns la un pasaj despre respect și așa am putut să deschid și mai mult orizontul la ceea ce înseamnă acest simbol. Când pătrunzi aspectele prezentate în carte este imposibil să nu conștientizezi măcar încă puțin din eliberare. Atunci când conștientizezi că visul celor din jurul tău nu are nici o legătura cu visul tău renunți la luptă. Îți accepți creația așa cum este și o accepți și pe cea a celor din jur.

„Cuvântul respect este extrem de frumos și reprezintă unul dintre cele mai importante simboluri pe care le putem înțelege. Imaginează-ți ca nu ai mai auzit niciodată până acum acest cuvânt, că l-am inventat împreună și că ne propunem să îi stabilim semnificația. La fel ca în cazul oricărui alt simbol, noi trebuie să vedem dacă ne vom putea folosi sau nu de acesta. La fel ca numeroase alte simboluri, respectul începe întotdeauna cu noi înșine, după care trebuie proiectat asupra celor din jur și asupra întregii creații. Dacă nu ne respectăm pe noi înșine, cum i-am putea respecta pe alții?

Atunci când te respecți pe tine însuți, tu te accepți exact așa cum ești. La fel, atunci când îi respecți pe alții, tu îi accepți exact așa cum sunt. Atunci când respecți tot ce există în natură – animalele, oceanele, atmosfera, Pământul – tu accepți întreaga creație exact așa cum este. Atunci când ajungem în această lume, totul a fost deja creat. Lumea exterioară nu mai depinde de noi. Ea este deja creată, așa că merită să o respectăm. Am putea-o oare face mai bună? Poate, dar îmi vine greu să cred. Respectul se referă la acceptarea deplină a tuturor lucrurilor care există, exact așa cum sunt, nu așa cum ne-am dori noi să fie. Aceasta este una din semnificațiile cele mai importante ale cuvântului respect.

Atunci când te accepți pe tine exact așa cum ești, tu nu mai emiți judecăți critice împotriva ta. Atunci când accepți tot ceea ce există exact așa cum este, nu mai emiți judecăți critice nici la adresa celorlalți. În acest moment, se întâmplă ceva incredibil: îți găsești pacea interioară. Nu te mai simți în conflict cu tine însuți sau cu ceilalți. Toate conflictele care există în lumea oamenilor se datorează lipsei de respect. Toate războaiele se datorează incapacității noastre de a le respecta celorlalți artiști modul de viață. În loc să le respectăm drepturile, noi încercăm să le impunem propriile noastre convingeri. De aceea, în loc de pace, avem parte de război.

Respectul este ca un hotar. El merge mână în mână cu drepturile noastre. Orice ființă care există în Univers are propriile sale drepturi. Noi trăim într-o lume pe care o împărtășim cu milioane de alte ființe, iar respectul este singura cale prin care putem trăi cu toții în armonie, pace și iubire.”

 

Aleg să transform iadul în rai.

Mi-aș dori să pot șterge cu un burete tot ce mi s-a spus despre cum ar trebui să arăt pentru a fi „perfectă”, despre cum ar trebui să mă port, despre cum ar trebui să mă îmbrac, despre cum ar trebui să vorbesc, despre cum ar trebui să gândesc. Și să pot șterge cu un burete toată suferința care a venit odată cu toate aceste așteptări. Toată durerea trăită crezând că sunt altfel decât perfectă. Toată suferința simțită în căutarea acestei „perfecțiuni”.

Am luat buretele și am șters tot. Asta a fost tot. Atât de simplu este! Nu mai contează nimic din trecut. Trecutul nu este altceva decât o poveste pe care mi-o spun la nesfârșit. Trecutul nu există. Trecutul este o poveste care se derulează permanent în mintea mea. Este doar o poveste. Am putere completă asupra acestei povești, pe care oricum doar eu o știu așa cum o văd eu. Toți ceilalți văd povestea asta prin ochii lor și nu are nici o legătură cu povestea pe care mi-o spun eu.

Am luat buretele și am șters influența poveștii trecutului meu asupra prezentului meu. Nu mai contează nimic. Mintea mea s-a agățat prea mult de această poveste, mi-a adus prea multă suferință, prea multe așteptări, prea multe vise legate de o perfecțiune care nu există. Prea multe scenarii despre cum mă văd cei din jur, toate departe de povestea celor din jur despre mine.

Am luat un burete și am șters tot ce știam despre mine și despre cei din jur. De acum aleg să privesc totul cu ochi noi, fără așteptări nici de la mine nici de la cei din jur. Aleg să privesc viața goală de sistemul meu de valori. Aleg să îmi dau voie să fiu o simplă fereastră pentru viață. Să mă deschid în fața vieții, să se poată manifesta prin această formă fizică care îmi permite să fiu martoră a vieții.

Suferința, durerea, neînțelegerea nu sunt altceva decât concepte, valori inoculate care se bat cap în cap unele cu altele. Dacă am șters cu buretele toate aceste așteptări, concepte suferința nu mai are loc și dacă totuși o să apară va fi pentru a îmi arăta că mai am rămășițe ce trebuie și ele șterse.

Aleg să nu îmi mai fie frică de cum mă percep cei din jur, aleg să transform raiul pe pământ acest vis al vieții care îmi este dat să îl trăiesc. Aleg să ies din iadul pe care mi l-am creat, iadul în care trăiesc. Pentru că toată judecata pe care mi-o aplic singură, criticile, vinovăția, frica…toate acestea sunt iadul pe pământ.  Suntem singuri pe acest drum al vieții, de noi depinde totul, parcurgem singuri acest drum. Munca este în totalitate a noastră, nimeni nu ne poate salva, nimeni altcineva nu poate schimba povestea vieții noastre, de noi depinde totul. Nimeni altcineva nu ne cunoaște povestea cu adevărat. Fiecare știe doar povestea lui. Nu există un Dumnezeu exterior care te judecă sau care te salvează. Nu există un Dumnezeu exterior care să îți ierte păcatele. Tu ești singurul responsabil de viața ta, tu ești singurul care plătește pentru „păcatele” tale și plătești pentru ele acum, pe pământ, în viața asta. De fapt nu există păcate, există alegeri care te duc spre eliberare, doar că unele din ele te trec prin foarte multă suferință. Ăsta să îți fie indicatorul atunci când îți măsori un „păcat”, cât ești dispus să suferi pentru el.

Cine spune cum arată perfecțiunea? Cine poate să spună cum arată perfecțiunea când totul este perfect? Când totul este exact așa cum trebuie să fie? Pentru că totul este o creație, totul este perfecțiune. Totul este viață. Cum poate cineva să îmi zică ca eu nu sunt perfectă așa cum sunt? Cu kilogramele pe care le am, cu forma degetelor, a unghiilor, cu sprâncenele așa cum cresc ele naturale, cu ochii mei căprui în care te pierzi în univers, cu părul meu brunet, cu formele corpului așa cum sunt ele. Cine spune cum trebuie să arate tenul meu? Cine spune cum trebuie să râd? Cine spune când trebuie să râd? Cine spune că nu pot mânca cu mâna dacă pe mine mă face fericită să simt mâncare cum comunică cu mine când o ating?

Aleg să șterg cu buretele judecătorul din mintea mea. Aleg să trăiesc goală de toate așteptările, ale mele și ale celor din jur. Aleg să mă bucur de fiecare secundă fără să o aștept pe următoarea.

Aleg să fiu artistul acestei vieți, acestui minunat dar care mi-a fost oferit de viață. Aleg să creez o capodoperă de artă din acest vis al vieții. Aleg să creez un paradis, un rai. Aleg să transform iadul într-un rai.

Nu există altceva decât acceptarea totală. Iubirea de sine necondiționată.

A cui e vocea din mintea ta?

Ai observat vreodată câte voci au gândurile tale?

Am rămas surprinsă când mi-am dat seama ce aglomerație este prin gândurile mele. Sunt mulți oameni, iar pe unii nici nu-i cunosc. De cele mai multe ori are vocea mamei mele…ups, profesori, prieteni, oameni cu care interacționez, scriitori, personaje din filme. Azi de dimineața era vocea unui blogger (voce pe care nu am auzit-o niciodată), citisem aseară un articol legat de mâncarea raw pe blogul lui și m-am trezit de dimineața că vorbea cu mine…așa din senin…în timp ce aranjam prin casă. S-a gândit să-mi mai „povestească” puțin. I-am zis că e rușinos să dea buzna în mintea mea, l-am lăsat să vorbească singur…și a tăcut.

Multe dintre voci sunt constant în mintea mea, mai ales cele ale părinților, sau ale persoanelor cărora le-am permis o anumită autoritate în viața mea. Partea mai dificilă este că de multe ori vocile astea mă dojenesc. Îmi spun ce fac bine, ce fac rău în funcție de credințele lor care acum sunt și ale mele. Îmi spun cum să mă îmbrac, cum să mă port. Au destul de multe critici și la adresa corpului meu, ce e bine, ce e rău, cum ar trebui să arate corpul meu. Mă îndeamnă să tind spre o…”perfecțiune”, ce o mai fi și asta. Perfecțiunea din punctul cui de vedere? Corpul meu este așa cum trebuie să fie, așa cum este. El îmi vorbește, mă ghidează, nu este bun sau rău, nu este urât sau frumos, el este. Cine sunt eu să îl critic?!

Să-și țină fiecare vocile la el în minte, nu mai dați năvala în mintea mea că oricum nu mai am de gând să vă bag în seamă. Mai ales că sunteți atât de repetitivi încât mă plictisiți așa că nu vă mai dau puterea să vă perindați prin tabloul meu, să creați drame și alte 1.413.546.341 de scenarii absurde.