Povestea cu care ne identificăm – viața guvernată de un gând

Dacă toată viața ta nu este ceea ce tu ai crezut? Dacă toată viața ta nu este mai mult decât un gând, o idee care ți-a fost inoculată la un moment dat și tu ai ales să crezi în ea. În funcție de ea ti-ai construit întreaga viață, așa cum ai crezut tu că trebuie să fie. Dacă totul nu este nimic mai mult decât o idee în mintea ta? O idee care te ține captiv, care te ține în iadul pe Pământ. Un iad creat chiar de tine. Dacă viața ta așa cum o știi tu nu este altceva decât o poveste creată de mintea ta? O poveste care te ține captivă în închisoarea minții. Este o poveste care predomină întreaga ta viață, care îți zice cum ar trebui să fii, ce ar trebui să faci. O poveste în care tu crezi cu atât de multă putere încât nu mai vezi viața, vezi doar închisoarea poveștii în care ești. Este tot ce crezi că există, dar viața este mult mai mult decât această poveste, viața este iubire. Dacă nu reușești să vezi ca e doar o poveste pe care încerci cu disperare să o urmezi, o poveste care te face să te împotrivești minunii care este viața…atunci mereu vei vrea să schimbi realitatea. Dacă viața ta nu este altceva decât o poveste în funcție de cum ți-au zis cei din jurul tău că trebuie să fie? Nu din răutate ți-au zis, ci pentru că ei trăiesc propria poveste. Dacă viața este dincolo de această poveste de care te ții cu dinții pentru că nu știi ca exista mai mult decât atât? Când îți dai seama că este doar o poveste ești înfricoșat. Dacă viața ta nu este această poveste atunci cine ești tu? Ce ești tu? Nu vrei să îi dai drumul pentru că îți este frică. Ai impresia că o să cazi în neant dacă nu ești povestea pe care ai crezut-o toată viața. Mintea ta nu poate să accepte să îți dea drumul, îi este frică pentru că își pierde controlul. „Nu-ți fie frică” îți șoptește iubirea, îți șoptește viața. Acum ești liberă. Acum nu mai ești prizoniera poveștii vieții tale. Acum ești liberă să VEZI viața. Acum ești liberă să îți creezi ce poveste vrei tu, acum poți să îți creezi cea mai frumoasă poveste. Acum poți să își creezi Paradisul pe Pământ. Orice poveste vrei crea, vei știi că este doar o poveste și te vei putea bucura de ea și în orice moment vei putea renunța la ea și îți vei putea crea o altă poveste. Acum poți să schimbi drama din viața ta cu o comedie romantică…dacă asta îți dorești, bineînțeles. Acum știi că sunt doar povești și te poți bucura de capodoperele pe care le creezi. În același timp poți vedea viața, poți vedea manifestarea vieții prin tine și prin cei din jur. Acum poți să vezi și poveștile celor din jurul tău și vei știi că sunt doar povești, iar tu le vei respecta poveștile și îi vei respecta pe ei. Ei au dreptul ca în povestea lor să îți dea ce rol vor ei, dar asta nu te va mai afecta pe tine. Tu vei știi că este doar o poveste, nu este ceea ce ești. Viața este mult mai mult decât o cutiuță cu o poveste.

Acum că ai ridicat voalul poveștii tale de pe ochi…poți să vezi viața. Acum că te-ai eliberat din închisoarea minții tale…ești liberă să simți întreg Universul, să simți viața, nu te vei mai lovi de aceeași pereți reci și gri ai celulei minții tale.

Aseară m-am uitat la filmul Inception („Începutul”), azi de dimineață m-am mai uitat o dată la el. Fischer…și-a trăit întreaga viață în povestea vieții lui: tatăl lui nu îl iubea, nu avea timp de el și îl considera o dezamăgire că nu a reușit mereu să se ridice la înălțimea așteptărilor lui. Asta a fost povestea care îi ghida viața. O dramă aș zice… Baaammm i s-a implementat ideea că de fapt tatăl lui îl iubea și își dorea să îl lase să își creeze propriul „imperiu” pentru că îl considera capabil, ideea că de fapt tatăl lui era dezamăgit de faptul că Fischer încerca să fie la fel ca el în loc să fie el însăși. Atât. Și povestea vieții i s-a schimbat complet, a devenit o altă poveste.

Nu suntem conștienți că trăim într-o poveste până nu ne trezim din ea. O simplă idee care ne guvernează întreaga viață și o poate transforma într-un iad. Când vedem că este doar o poveste, o idee, așteptări, când renunți la toate astea te eliberezi. Când vezi povestea ta, poți să vezi și povestea celor din jur și atunci conștientizezi că nu are de ce să te afecteze așteptările celor din jur. Le respecți așteptările, le respecți visul, dar nu mai depinzi de el, nu te mai afectează. Nimeni nu are putere asupra ta decât dacă le dai tu voie. Nimeni nu poate să îți dicteze povestea ta decât dacă îi dai tu voie.

Living in illusions (Madame Bovary)

“Please God, let him be the right one! Let him be the right one!” She kept saying to herself before getting married. He was a good one, but she just couldn’t see that. All her life she lived in illusions, she lived in a dream, but not the dream of reality which is the most wonderful gift. She lived in the dreams of the mind. She forgot to dream about reality, so she never met love. She decided that her dreams about the future are a more pleasant way of living, and chose to see reality as painful. She considered it easier than confronting the reality. She spent all her life dreaming about how her life will be when she will be married. She was waiting for her future husband to save her from her reality. But when the moment came it was impossible not to be disappointed of how the things turned out, because she had a precise list for how she wanted her life to be. She wanted an exciting life, she wanted to feel alive, but she confounded the joy of living with the intense sensation of pleasure and enthusiasm. She started punishing herself just to feel alive. She feed herself with moments of intense pleasure, but this is like feeding a race horse only with cake and ice cream. When she saw herself married she decided that her new life was not what she wanted and started dreaming for something else, unable to deal with her life. She was running from taking the responsibility of her own life and lived considering herself a victim and accusing her husband for her unhappiness, but she was the only one responsible. It was her choice to stay in the marriage or to leave. She started yearning for the love of other men in the hope that they will save her and feed her desire of appreciation. Acting as a victim and giving away the power over her life was a sure path to self destruction. She started to beg for attention from other man and she got their attention for a while, she was a beautiful woman. But by not loving herself she got others in the same point of not loving her. Her destructive way of being pushed them away. Her lack of self appreciation attracted the kind of men that were showing her the same lack of appreciation. They were loving her as she was loving herself, better said not loving herself and they all end up leaving her. She feed her desires with expensive things hoping to fill the emptiness from her soul. But nothing seemed to be enough. Her illusions, her dreams were tearing her apart until she decided that she can’t take it anymore and ended the nightmare that she created. She decided to leave herself too and ended her life.

Invazia păianjenilor.

Când eram micuţă aveam un coșmar ce se repeta. Visam că în timp ce dorm mulţi păianjeni năvăleau peste plapuma mea. Atât de mulţi încât abia se mai vedea plapuma. În vis mă trezeam brusc înspăimântată și vedeam păianjenii cum vin spre mine după care mă trezeam la realitatea fizică. Mă bulversa complet acest coșmar. Mă simţeam atât de incapabilă să mă apăr de acești păianjeni încă intram în panică. De fiecare dată când aveam acest coșmar a doua zi eram dată peste cap.

Mereu mi-a fost frică, silă și milă de păianjeni. Îmi era frică de ei și nu mi doream în preajmă, și îmi era silă și milă să îi omor.

În seara asta am realizat că în casuţa mea era invazie de păianjeni. Erau peste tot, în fiecare colțișor, după fiecare obiect, când credeam că l-am omorât pe ultimul mai gaseam unul. Nu-mi venea să cred cât de mulţi sunt, iar eu am evitat să îi văd până acum. Erau trei feluri: păianjeni mici și grași, păianjeni foarte mici și grași și păianjeni bej subțiri și cu picioare mai lungi, plus păianjenul surpriza care era mare și cu picioare mari și mai groase doar că el era mort deja.

Spre deosebire de vis, în invazia din realitatea fizică păianjenii fugeau din calea mea căci le era frică. Nu mai păreau aşa de înspăimântători ca pe vremuri, nici milă n-a mai fost după ce am văzut câţi sunt şi cum îmi invadează tot spaţiul. Păianjenii când mă vedeau fugeau de mine, nu ştiau cum să se ascundă mai repede să nu le fac rău, adică opusul la ce simţeam în vis.

Invazia din lumea fizica de fapt a început acum mai bine de jumătate de an, când m-am mutat şi printre primii mei prieteni în noul apartament a fost un păianjen care îsi croise o pânză perfectă în partea exetrioară a unui geam pe care eu nu îl folosesc. La momentul respectiv l-am admirat pentru felul sârguincios de a-şi crea opera şi am considerat că nu are ce rău să îmi facă aşa că l-am lăsat să îşi facă treaba. Între timp din când în când mai apărea câte un păianjen în casă, pe unii îi scoteam afară cu o cutie pe alţii îi lăsam în pace considerând că nu au ce rău să îmi facă şi îmi era milă să îi omor. Timpul a trecut, am tot zis că îi mai las puţin şi încerc să îi scot afară şi uite aşa m-am trezit cu casa plină de păianjeni, iar eu credeam că sunt doar doi păianjeni nevinovaţi şi inofensivi pe tavanul din baie.

Casa noastră este sufletul nostru. Cum o casă trebuie îngrijită constant, curăţată, ordonată, la fel este şi cu viaţa noastră, trebuie constant curaţată de toate cele de care ne agăţăm vrând nevrând.

Odată cu această experienţă am făcut o analogie a invaziei păianjenilor cu anumiţi oameni din viaţa mea. Unii oameni la prima impresie îmi păreau inofensivi şi îi acceptam în viaţa mea, de multe ori chiar admirându-i pentru tactul lor. Pe alţii îi vedeam foarte dominatori, dar consideram că atâta timp cât nu îi calc pe coadă nu am de ce să am probleme cu ei. Problema a fost că având intenţia de a nu îi călca pe coadă m-am făcut prea mică ca să le fac lor loc, cu alte cuvinte m-am dat pe mine la o parte, le-am cedat lor puterea mea oferindu-le astfel putere asupra mea.

Aşa cum evitam să omor păianjenii care îmi invadau casa din dorinţa de a evita agresivitatea, aşa le cedam din puterea mea şi oamenilor ce îmi invadau sufletul din dorinţa de a evita agresivitatea. Astfel mi-am refulat agresivitatea şi am ascuns-o bine de tot. Agresivitatea în sensul de apărare, de a rămâne verticală în faţa pretenţilor celor din jur, nu în sensul de a face rău intenţionat cuiva, ci de a-ţi delimita spaţiul.

Mi s-a oferit ocazia de a face curăţenie fizic în viaţa mea, de a nu mai permite nimanui să îmi împăienjenească puterile.

Timp de două ore am luat la rând fiecare particică a apartamentului meu şi cu o lanternă am luminat fiecare centimentru să nu îmi scape nici păianjenii bej care erau mai greu de observat. Am studiat fiecare puncticel negru pentru a mă asigura că nu este un păianjen mic mic ce se ghemuieşte pentru a trece neobservat.

Am vrut să curăţ bine de tot, să nu rămână nimic ce nu-şi are locul acolo şi aşa vreau să fac cu toată viaţa mea, să înlătur tot ceea ce nu îmi da voie să fiu eu cu adevărat, să îmi recapăt puterea asupra vieţii mele.

Afacerile. Cariera. Iluziile. Viata

Mediul in care am crescut a fost unul al afacerilor. Mama mea, o luptatoare innascuta, cu familie saraca si multi frati, a considerat ca trebuie sa lupti pentru putere si bani care iti vor aduce o viata mai buna, toate acestea conduse si de dorinta de a-i putea ajuta pe ceilalti. Cand aveam 6 ani, deja trecusera 5 ani de la prabusirea comunismului, iar oportunitatile celor cu dorinta de a-si ridica situatia financiara si de a-si construi un renume in societate erau din ce in ce mai atragatoare. Acela a fost anul in care familia mea a infiintat prima lor afacere, pentru mine a fost fratele mai mic. Nu prea intelegeam eu pe atunci ce se intampla, stiam doar ca timpul petrecut cu parintii mei era din ce in ce mai putin. Copil fiind am considerat ca asa este normal si ca asa este in toate familiile. Tot ce stiam eu era ca trebuie sa le fiu recunoscatoare parintilor mei ca ei muncesc atat de mult ca eu si fratele meu mai mare sa avem toate cele necesare si o viata usoara. Chiar daca tot ce imi doream eu erau părintii mei langa mine, m-am simtit foarte norocoasa si inca ma simt la fel. Am crescut crezand ca asta este cea mai buna cale in viata, a afacerilor. Stiam ca atunci cand o sa cresc o sa devin un sprijin pentru familia mea in cele necesare pentru dezvoltarea continua a imperiului cladit de ei. Drept urmare intreaga mea educatie a fost in domeniul afacerilor: comert, microeconomie, macroeconomie, contabilitate, logistica, resurse umane, marketing, vanzari, vanzari, vanzari, management, importuri, exporturi, legi, relatii, contacte etc. Toata viata mea am considerat ca trebuie sa am o afacere, sa stiu sa fac bani si sa fiu recunoscuta pentru ceea ce fac. Ca si cum orice altceva as fi ales ar fi fost sub demnitatea mea, ar fi insemnat sa imi pierd timpul.

Pana intr-o zi in care am inteles iluzia creata de bani si putere. Da! Sunt o iluzie. Dupa un an si jumatate in care am lucrat in cadrul afacerilor familiei mele (intre timp a devenit un grup de afaceri) am inteles ca problemele nu se termina niciodata. Oricat am sperat la inceput ca la un moment dat problemele dispar si apele se linistesc, nu a fost asa. Se rezolva o problema si apare alta, doar ca pentru mine toate aceste probleme sunt niste iluzii. Afacerile sunt doar un joc de putere care nu se termina niciodata si care nu fac altceva decat sa lase viata sa treaca pe langa tine fara sa apuci sa o simti cu adevarat. Aici ma refer la Viata! La adevarata Viata, la sentimente, la bucurie, iubire, la redescoperirea esentei noastre ca fiinta umana. Caci nimic nu este mai pretios in existenta asta decat darul primit de la Viata si anume constientizarea ca existi. Si totusi omul alege sa treaca prin viata cu ochelari de cal si o pancarda agatata in fata ochilor pe care scrie bani, putere, avere, pamanturi, renume etc. La ce bun toate cele enumerate daca ele creaza un dezechilibru in viata ta?

Dupa 26 de ani in care nu am vazut o alta cale in viata decat afaceri, cariera si bani acum simt ca mi s-a luat un voal de pe ochi si vad iluzia creata de acestea. In sfarsit simt ca am reusit sa deschid usa urmatoarei custi creata de ego-ul meu bine conturat de catre cei ce i-am avut in preajma toata viata.

Viata nu este o lupta pentru supravietuire. Noi alegem sa o vedem asa si nu este nimeni de condamnat, de multe veacuri oamenii asa au invatat sa creada. Toate astea se pot schimba.

Nimeni si nimic din natura ce ne inconjoara nu se lupta atat de aprig pentru supravietuire cum face omul. Pentru mine asta inseamna ca undeva noi am apucat-o pe o cale prea intortocheata, o cale a mintii noastre. In viata calea eliberarii este cea a sufletului, a sentimentelor, a linistii in care ne putem simti sufletul si corpul, si totusi marea majoritate a oamenilor sunt prinsi in calea mintii, care este o cale a agitatiei si a suferintei. Daca am reusi sa ne indreptam atentia cu iubire spre suferinta, poate am reusi sa vedem ce ne arata aceasta, caci ea ne arata drumul spre eliberarea sufletului nostru.

Toate aceste alegeri depind de noi, numai de noi. Calea este aceeasi pentru toti, dar drumul il parcurgem singuri. Singuri, doar noi cu sufletul nostru care mereu este alaturi de noi ca o voce calda ce ne ghideaza asteptand nerabdator sa se faca putina liniste sa ii auzim strigatele.

Este nevoie de curaj, sinceritate, acceptare si iubire. Sa avem curaj sa ne luam viata in piept si sa ne urmam calea indiferent de ce zic cei din jur. Sinceritate deplina fata de noi insine, sa incetam sa ne mai mintim, amagim. Sa ne acceptam deplin, asa cum suntem noi, caci in esenta, dincolo de toate straturile puse de altii, dincolo de barierele puse de noi, cu totii suntem lumina si iubire, suntem un dar al divinitatii. Fiecare sufletel este o minune. Este nevoie de iubire! Iubire neconditionata fata de noi insine. Incepand cu noi vom putea raspandi iubire si in vietile celor din jurul nostru, dar atata timp cat nu ne iubim pe noi insine nu avem cum sa ii iubim pe ceilalti. Totul porneste de la mine. De la sufletul meu care poate sa aduca iubire si in sufletul tau, iar tu o poti da mai departe. Daca toti am face asta am reusi sa scapam de iluziile ce ne inconjoara. Am reusi sa intelegem suferinta si sa nu ne mai lasam macinati sau doborati de ea. Cand primim ce ne arata suferinta reusim sa vedem si urmatoarea usa ce ne elibereaza.

„Never in his life had he felt so alone. Suddenly, the knight was startled by the sound of a familiar voice behind him.

-Hello, knight.

The knight turned and was astonished to see the king approaching him from a far corner of the room.

-King! he gasped. I didn’t even see you. What are you doing here?

-The same thing as you are, knight, looking for the door. One can’t really see until one understands, said the king. When you understand what’s in this room, you’ll be able to see the door to the next.” (Robert Fisher, The Knight In The Rusty Armor)

Vreau Viata! Vreau esenta vietii! Vreau iubire, sentimente, bucurie, simplitate, profunzime! Vreau sa ma scufund in adancul sufletului meu si s-a scot la suprafata iubirea, lumina si sa umplu si sufletele voastre cu ele. Vreau sa aduc lumina in sufletul meu si apoi sa o impart cu voi.
M-am saturat de scoli, diplome, cariere, profesii, bani, putere, recunoastere, avere!

Vreau sa fiu femeie!

Sunt femeie, dar n-am stiut ca e bine sa fiu femeie.
Sunt o femeie puternica. Nici nu am stiut cat de puternica sunt. Ma simt atat de puternica incat daca m-as hotari ca vreau sa ma mut singura in munti stiu ca m-as descurca. Daca m-as hotari ca vreau afacerea mea stiu ca m-as descurca, imi fac singura si contabilitatea. Daca m-ai lasa singura in mijlocul pustietatii m-as descurca. Daca m-ai pune sa vanez ca sa am ce manca..nu as vana, dar as manca fructe, ciuperci, flori si frunze, caci n-as vrea sa omor. Daca ar incepe razboiul si ar trebui sa plec singura din tara mea m-as descurca.
Acum ca stiu toate astea, imi dau seama ca am uitat sa fiu femeie.
Imi doresc ca femeia din mine sa tipe isterica cand vede micutul paianjen de pe perete si vreau ca printul sa vina sa ma salveze. Vreau sa vina si sa imi care greutatile cand sunt prea grele pentru corpul meu de femeie. Vreau sa ma cuibaresc la pieptul lui si voi stii ca nimeni nu imi poate face rau. Vreau sa vina si sa schimbe becul cand se arde, caci corpul meu de balerina s-ar putea sa se raneasca. Vreau sa vina si sa mute mobila in casa cand mie mi se nazare ca i-ar sade bine reorganizata. Vreau sa vina sa imi deschida usa prea grea pentru mana mea fragila si sa o inchida in urma mea. Vreau sa simt cupola mea de protectie pusa de el, iar el sa simta caldura dragostei mele ce ii incalzeste sufletul. Vreau sa il iubesc cum numai o femeie poate iubi. Vreau sa ii coc cea mai buna paine, sa ii fac mofturile culinare, sa ii ofer toata dragostea si caldura mea. Sa vada cum sub protectia lui ma deschid ca un boboc de trandafir ca sa-mi poata admira gingasia si vulnerabilitatea.
Vreau puterea dragostei si a vulnerabilitatii, caci puterea fizica o au barbatii.
Vreau sa port rochite cu snurulet in talie, fustite, volanase, dantela si coronite de flori in par. Vreau sa am iar parul lung ca o printesa ce sunt. Vreau sa fiu iar Rapunzel! Vreau sandalute, maieuase, lenjerie din dantela, pijama cu floricele. Hainele sa imi arate corpul ce emana dragoste, finetea umerilor, frumusetea sanilor mei mici, talia de viespe si soldurile voluminoase de femeie. Vreau sa fiu protejata pentru ca sunt femeie, nu doar admirata ca sunt puternica. Vreau sa dansez si timpul sa se opreasca in loc bucurandu-se de gingasia mea.