Afecțiuni ale corpului – Adevărul

Orice afecțiune a corpului nu face altceva decât să te oprească din ceea ce faci, sau să te oblige să schimbi felul în care faci. Îți arată ce îți faci tu în interiorul tău, te atenționează.

Ceva la care nu vrei să dai drumul…sistemul tău de valori, îți face rău pe interior.

Când faci ceea ce faci…de ce faci? pentru alții sau pentru tine? din frică sau din iubire?

Sistemul de valori descrie o realitate falsă pe care noi o considerăm adevărată și corectă. Sistemul de valori ne împiedică să vedem realitatea, să vedem adevărul așa cum este el. Să vedem perfecțiunea în tot ceea ce ne înconjoară, să vedem că totul este ca noi să ne putem bucura de noi. Ne împiedică să vedem că viața este pentru ca noi să ne bucurăm de ea și de noi. Sistemul de valori se bazează pe frici, pe felul în care suntem învățați să vedem lumea pentru a putea fi acceptați de către aceasta. Dar adevărul este că noi nu trebuie să ne supunem unui sistem de valori pentru a fi acceptați, singura noastră „obligație” este să ne eliberăm de aceste frici pentru a ne putea bucura de tot ceea ce este. Nu avem nevoie să fim acceptați de societate sau de cei din jur, ci de noi înșine. Avem „obligația” de a vedea măreția, minunea care suntem, să vedem rolul nostru de Creatori, de Dumnezeu și să ne bucurăm de această minunată oportunitate numită Viață. Avem „obligația” de a ne da la o parte din calea Divinității și de a o lăsa să creeze prin noi, iar noi să ne bucurăm de tot acest proces.

Când dai drumul la toate fricile, rămâne dragostea. Dar ai avut nevoie de frică – opusul dragostei – ca să poți vedea dragostea, ai avut nevoie să vezi ceea ce nu ești ca să poți simți ceea ce ești, dragoste. Ești lumină. Ești Dumnezeu, ești Creatorul a tot ceea ce te înconjoară, ești Buddha, ești Divinitatea, ești Eternul, ești Infinitul.

Sistemul de valori – iubește-l căci el ți-a arătat ceea ce nu ești ca să poți vedea ceea ce ești. Ți-a arătat închisoarea ca să poți vedea libertatea. Iubește tot ceea ce ești acum, indiferent de cum le judeci (ca fiind rele sau bune), pentru că ele fac parte din drumul tău spre redescoperirea a ceea ce ești în adevăr. Totul face parte din drumul tău spre descoperirea scopului suprem în această viață, de a redescoperi esența ta, de a îți readuce aminte că tu ești „mesagerul” lui Dumnezeu în această viață, mai mult, tu ești parte din Dumnezeu în această viață. Tu ești Dumnezeu care își redescoperă măreția prin tine, prin viața fizică. Dualitatea din lumea fizică este ceea ce face posibilă această redescoperire. Cum altfel ar fi putut să își trăiască măreția decât prin a uita ceea ce este pentru a putea redescoperi… Cum altfel ai putea privi acest dar al uitării decât ca fiind cel mai măreț dar?! Este ceea ce face posibilă redescoperirea măreției Creației.

Spune-mi tu mie…cum ar mai putea să te supere vreodată ceva ce se petrece în lumea fizică, cum ai putea să mai condamni un Dumnezeu exterior pentru tot ceea ce tu consideri a fi necaz sau nenorocire? Cum poți să mai fii trist sau supărat pe ceea ce crezi tu că „ți se întâmplă” ție? Când totul este o minune, când totul face parte din planul măreț al Universului de a te bucura de măreția ta, de puterea ta, de minunea care ești? Orice supărare, orice necaz, nu face altceva decât să te readucă pe drumul iubirii, pe drumul plin de iubire.

Iubește viața cu tot ceea ce este în ea, indiferent de judecata ta de bine și rău. Treci dincolo de tot și de toate și mergi direct la esență, mergi la lumină, mergi la esența ta de Dumnezeu. Ai să vezi că dincolo de bine și rău este doar iubire, dincolo de bine și rău este doar perfecțiune.

Reclame

Aleg să transform iadul în rai.

Mi-aș dori să pot șterge cu un burete tot ce mi s-a spus despre cum ar trebui să arăt pentru a fi „perfectă”, despre cum ar trebui să mă port, despre cum ar trebui să mă îmbrac, despre cum ar trebui să vorbesc, despre cum ar trebui să gândesc. Și să pot șterge cu un burete toată suferința care a venit odată cu toate aceste așteptări. Toată durerea trăită crezând că sunt altfel decât perfectă. Toată suferința simțită în căutarea acestei „perfecțiuni”.

Am luat buretele și am șters tot. Asta a fost tot. Atât de simplu este! Nu mai contează nimic din trecut. Trecutul nu este altceva decât o poveste pe care mi-o spun la nesfârșit. Trecutul nu există. Trecutul este o poveste care se derulează permanent în mintea mea. Este doar o poveste. Am putere completă asupra acestei povești, pe care oricum doar eu o știu așa cum o văd eu. Toți ceilalți văd povestea asta prin ochii lor și nu are nici o legătură cu povestea pe care mi-o spun eu.

Am luat buretele și am șters influența poveștii trecutului meu asupra prezentului meu. Nu mai contează nimic. Mintea mea s-a agățat prea mult de această poveste, mi-a adus prea multă suferință, prea multe așteptări, prea multe vise legate de o perfecțiune care nu există. Prea multe scenarii despre cum mă văd cei din jur, toate departe de povestea celor din jur despre mine.

Am luat un burete și am șters tot ce știam despre mine și despre cei din jur. De acum aleg să privesc totul cu ochi noi, fără așteptări nici de la mine nici de la cei din jur. Aleg să privesc viața goală de sistemul meu de valori. Aleg să îmi dau voie să fiu o simplă fereastră pentru viață. Să mă deschid în fața vieții, să se poată manifesta prin această formă fizică care îmi permite să fiu martoră a vieții.

Suferința, durerea, neînțelegerea nu sunt altceva decât concepte, valori inoculate care se bat cap în cap unele cu altele. Dacă am șters cu buretele toate aceste așteptări, concepte suferința nu mai are loc și dacă totuși o să apară va fi pentru a îmi arăta că mai am rămășițe ce trebuie și ele șterse.

Aleg să nu îmi mai fie frică de cum mă percep cei din jur, aleg să transform raiul pe pământ acest vis al vieții care îmi este dat să îl trăiesc. Aleg să ies din iadul pe care mi l-am creat, iadul în care trăiesc. Pentru că toată judecata pe care mi-o aplic singură, criticile, vinovăția, frica…toate acestea sunt iadul pe pământ.  Suntem singuri pe acest drum al vieții, de noi depinde totul, parcurgem singuri acest drum. Munca este în totalitate a noastră, nimeni nu ne poate salva, nimeni altcineva nu poate schimba povestea vieții noastre, de noi depinde totul. Nimeni altcineva nu ne cunoaște povestea cu adevărat. Fiecare știe doar povestea lui. Nu există un Dumnezeu exterior care te judecă sau care te salvează. Nu există un Dumnezeu exterior care să îți ierte păcatele. Tu ești singurul responsabil de viața ta, tu ești singurul care plătește pentru „păcatele” tale și plătești pentru ele acum, pe pământ, în viața asta. De fapt nu există păcate, există alegeri care te duc spre eliberare, doar că unele din ele te trec prin foarte multă suferință. Ăsta să îți fie indicatorul atunci când îți măsori un „păcat”, cât ești dispus să suferi pentru el.

Cine spune cum arată perfecțiunea? Cine poate să spună cum arată perfecțiunea când totul este perfect? Când totul este exact așa cum trebuie să fie? Pentru că totul este o creație, totul este perfecțiune. Totul este viață. Cum poate cineva să îmi zică ca eu nu sunt perfectă așa cum sunt? Cu kilogramele pe care le am, cu forma degetelor, a unghiilor, cu sprâncenele așa cum cresc ele naturale, cu ochii mei căprui în care te pierzi în univers, cu părul meu brunet, cu formele corpului așa cum sunt ele. Cine spune cum trebuie să arate tenul meu? Cine spune cum trebuie să râd? Cine spune când trebuie să râd? Cine spune că nu pot mânca cu mâna dacă pe mine mă face fericită să simt mâncare cum comunică cu mine când o ating?

Aleg să șterg cu buretele judecătorul din mintea mea. Aleg să trăiesc goală de toate așteptările, ale mele și ale celor din jur. Aleg să mă bucur de fiecare secundă fără să o aștept pe următoarea.

Aleg să fiu artistul acestei vieți, acestui minunat dar care mi-a fost oferit de viață. Aleg să creez o capodoperă de artă din acest vis al vieții. Aleg să creez un paradis, un rai. Aleg să transform iadul într-un rai.

Nu există altceva decât acceptarea totală. Iubirea de sine necondiționată.

Cum demascăm credințele care ne țin captivi

Primul pas este să ceri sufletului tău (lui Dumnezeu/divinității/eternității, cui vrei tu) dorința de a vedea aceste credințe și să ai încredere că treptat atenția ta se va îndrepta către ele, nicio întrebare trimisă nu rămâne fără un răspuns.
Încă de când îmi aduc eu aminte existența mea, am știut ca viața este grea. Metafora care descria viața este ca „viața este o luptă”. Nu știu sigur de unde m-am ales eu cu această credință, poate din familie, poate e moștenită, poate din societate, poate pur și simplu asta a fost percepția mea asupra evenimentelor ce aveau loc în viața mea. Nici nu mai contează asta acum. Ce contează este ca în sfârșit înțeleg importanța metaforelor în viață. Acum am mai înțeles încă puțin despre ce înseamnă credințele în funcție de care ne trăim viața și cât de important este să chestionam fiecare credință în parte. Să vedem ce ne aduce acea credință, în ce fel ne dictează viața. Evident că atunci când îți trăiești viața după metafora „viața este o lupta” aceasta nu are cum să fie prea frumoasă.
Dacă nu găsești undeva un sâmbure de dorința de a vedea aceste aspecte ale vieții tale habar nu o să ai de ele.
Al doilea este să fii foarte atent la ce gânduri îți dictează viața, să chestionezi fiecare gând, fiecare credință. Vezi de unde vine și cum poți să o schimbi în favoarea ta. Realitatea este maleabilă, ea este diferită pentru fiecare om în parte. Realitatea fiecărui om este creată de percepția lui asupra vieții, așa că de ce să nu creăm realitatea în favoarea noastră?
Fiind sigura de faptul că viața este o lupta (credeam că pentru toți este așa, nu doar pentru mine) îmi era greu să văd luminița de la capătul tunelului, iar entuziasmul meu față de viață a fost mereu destul de scăzut. Ce pacoste…să lupți toată viața. A fost greu să accept că se poate și altfel, credința mea era atât de bine imprimată în sistemul de valori încât mintea nu vroia nici cum să îi dea drumul. Să admit faptul că viața nu este o luptă însemna să detronez un aspect major al vieții mele, fără de care mă simțeam pierdută. Nu știam cum să trăiesc altfel. Daca nu este o luptă, atunci ce este? Cum este?
M-am hotărât că pur și simplu viața este frumoasă! Viața este cel mai minunat dar! Viața este un dans al iubirii! Așa si este! Percepția mea s-a schimbat și viața și-a arătat o altă față. Viața mea este în continuare aceeași, dar felul în care mă bucur de ea a schimbat tot. Evident că încă exista dificultăți, încă există probleme, durere, dar le văd mult mai blând, și balanța înclină treptat în favoarea momentelor frumoase.
Am deja o listă cu credințe. Lista e constantă căci credințele deja schimbate le și uit. Credințelor neplăcute le ofer o alternativa plăcuta, dar pe lângă ele mai descopăr și credințe frumoase de care mă bucur. Simte ce trezește în tine fiecare credință atunci când o rostești și vei știi dacă îți face bine sau rău.
Viața este un dans al iubirii.

Conversație cu sufletul meu

Sufleţelule, te rog vino alături de mine, armată întreagă de suflețele, toți cei care mă puteți auzi, veniți în ajutorul meu.
Și au venit.
Orice stare de neliniște analizeaz-o, orice frică vezi de unde vine, mergi pe urma lor și vezi unde te duc. Sufletul mereu vorbește cu tine, ai încredere în ce îți spune el. Orice vine cu căldură, liniște, pace, vine de la suflet, ai încredere. Te ghidează. Orice vine cu neliniște, suferință, stări de vinovăție, frică, vine din sistemul de valori, vine din concepții. Tot ce se întâmplă în jurul tău este pentru a te putea vedea tu pe tine. Pentru a putea vedea ce te ține captivă de la a trăi în iubire. Contestă stările care nu îți fac bine, mergi pe urma lor și vezi de unde îți vin, poate din copilărie, poate din societate, poate de la părinți, profesori, prieteni, bunici, străbunici. De multe ori va trebui să treci peste credințele tale indiferent de cât de dureros poate să pară, și să îți asumi consecințele. Nimic nu este un capăt de lume, stai în liniște și mereu ți se va arăta ce ai de făcut. Când un gând de vinovăție persistă, chiar dacă ai hotărât deja ce vrei să faci în privința lui, conștientizează exact acest lucru, că decizia a fost luată deja și că nu are nici un rost să te mai gândești la asta. Mintea este ori cam prostănacă, ori foarte șireată, gândurile ce ți le aduce sunt repetitive, sunt mereu aceleași. Ea mereu vrea să vorbească. Dă-i pace, observă doar. Odată observate gândurile trec, dar dacă nu le observi ele persistă și îți consumă toată energia cât tu te pierzi în ele. Disciplinează-ți gândurile, nu fi leneșă! Altfel viața ta va fi în continuare condusă de minte și vei persista în stări neplăcute, opunându-te fluxului vieții ce curge prin tine.

Schimbările radicale pe care le faci în privința exteriorului vieții tale nu o să schimbe nimic, dacă nu schimbi interiorul. Odată schimbat interiorul, exteriorul se așază de la sine în așa fel încât viața ți se umple de bucurie, sau mai bine zis începi să vezi bucuria în tot ceea ce te înconjoară. Lărgește-ți sufletul, dărâmă concepte ce îți îngrădesc viața și lasă lumina să intre în viața ta. Fii lumina! Fii deschiderea! Fii dragostea! Fii sufletul ce lucrează prin tine. Deschide-te în fața eternității și urmează ghidarea ei blândă ce te umple cu bucurie. Atunci când trăiești din eternitate, din iubire, din divinitate o să simți sufletul tău cum umple tot spațiul din jurul tău, sufletul tău se lărgește și nu o să mai încapă doar în piept. Totul în jurul tău este iubire. Fă ce îți spune sufletul să faci necondiționând viața cu dorințe. Fă ce îți spune sufletul tău să faci chiar dacă crezi ca ai putea să mori de foame făcând ce îți spune el. Astfel vei lăsa bucuria să îți umple viața. Nu înseamnă ca problemele nu vor mai apărea în calea ta, sau că nu vei mai simți suferința niciodată, dar vei privi toate aceste trăiri omenești, fără să te mai atașezi de ele, vei vedea ce îți arată, te vei lăsa ghidată și vei merge mai departe. Nu le vei mai lasă să îți afecteze întreaga percepție asupra vieții.

De ce tot simt că trebuie să fac ceva și nu știu ce, și pun astfel presiune pe mine? De ce nu mă deschid, să îmi ascult sufletul care îmi arată drumul? El ți-a spus ce să faci! De ce mă împotrivesc ghidărilor lui?

Exemplu cum mintea ne poate juca feste:
Cu cât mai multă apă consumăm cu atât mai bine pentru corpul nostru, care este 75% format din apă. Cantitatea recomandată de apă pe zi este de minim 3 litri. Sufletul îmi zice că este bine pentru corpul meu să beau această cantitate pentru a îl curăța, pentru a-i oferi vitalitate. Vine mintea și îmi zice că 3 litri de apă este exagerat de mult, că eu nu pot să beau atât de multă apă, că mă umflu, că pierd prea mult timp bând apă, că asta ar însemna să merg toată ziua la toaletă și nu am chef sau timp să fac asta, am alte lucruri mai importante de făcut, nu pot să mă duc la toaletă toată ziua. Dacă nu găsesc nici o toaletă în apropiere și o să fac pe mine? Când eram copil, mama îmi zicea foarte clar să nu mai beau atâta apă ca o să fac pe mine. În funcție de situație îmi zicea că nu o să am unde să mă duc la toaletă. Cuvintele mamei încă îmi răsunau în urechi de fiecare dată când prindeau ocazia. Să merg atât de des la toaletă mi se părea o pierdere de timp. Ce altceva este mai important decât sănătatea organismului tău? Cum să te bucuri de viață dacă tu nu te bucuri de corpul tău oferindu-i ce are nevoie?

În zilele ce le trăim avem impresia că trebuie să facem multe lucruri, multe lucruri și activități „importante”, ca să fim demni de admirația celor din jur, să fim apreciați și în funcție de asta ne evaluam profilul nostru ca persoană. Recurgem la tot felul de tertipuri pentru a fi mai eficienți, la tot felul de tehnologii ca să facem lucrurile cât mai rapid, să avem mai mult timp. În zilele noastre printre probleme principale pe care le avem este lipsa timpului, culmea este că și persoanele care au timp tot au impresia ca nu au, totul este relativ. Mintea stă ca și nenea cu coasă în spatele nostru și ne grăbește: mai repede, mai repede, mai repede că ai atâtea de făcut și dacă nu le faci nu ești demn de aprecierea celorlalți. Chiar așa să fie? De ce ar fi altcineva în măsură să ne zică dacă suntem demni sau nu?

Ce fac oamenii cu acel timp pe care consideră că l-au câștigat? Avem impresia că dacă găsim scurtături la diverse activități prin intermediul tehnologiei o să avem mai mult timp liber, dar pentru marea majoritate a oamenilor nu acesta este rezultatul, pentru că umplem acel timp cu alte lucruri pe care considerăm că trebuie să le facem. Facem multe lucruri și sunt din ce în ce mai goale toate. Pierdem esența vieții într-o gălăgie a minții.

Mereu aveam impresia că nu am timp, parcă zbura timpul pe lângă mine și eu nu reușeam să fac ce îmi propuneam…și totuși când eram întrebată ce fac cu timpul meu îmi era foarte greu să răspund la întrebare, aveam impresia că de fapt nu am făcut nimic și parcă cu atât mai mult simțeam că trebuie să fac ca să am ce să răspund la întrebare. Până mi-am dat seama că timpul trecea pe lângă mine în timp ce eu eram în transă că nu am suficient timp. La un moment dat am pus pauză gândurilor și m-am întrebat: oare chiar nu am timp? Și m-am pus pe analizat activitățile mele ca să vad unde se duce tot timpul meu. Am început să analizez fiecare activitate pe care îmi doream să o fac. Cât timp durează cu adevărat activitatea? Este absolut necesară? De ce trebuie să o fac? Pentru ca îmi face plăcere sau pentru că mă simt constrânsă? Rezultatul a fost o triere a activităților mele. Erau multe activități care începeau cu “trebuie sa fac…” și câteva care începeau cu “mi-aș dori să…”. Le-am luat pe rând pe cele cu “trebuie” și le-am mărunțit, păreau prea constrângătoare, dar cine mă constrângea să le îndeplinesc? Nimeni altcineva decât EU. De ce îmi făceam asta singură? Pentru că așa îmi zicea sistemul meu de valori că trebuie să fac. Până am ajuns în punctul în care să mă întreb „oare nu se poate și altfel?” până atunci habar nu aveam că eu pot să aleg. În unele cazuri doar mi se părea mie că nu am timp să le fac și mai mult timp pierdeam gândindu-mă că nu am timp.

Unele concepții erau atât de bine imprimate în mintea mea și mă constrângeau atât de tare prin frică încât nu am avut de ales decât să mă arunc cu capul înainte ascultându-mi sufletul pentru a mă elibera de ele. Ca apoi să vad ca de fapt totul era doar în mintea mea. Multe dintre concepțiile pe care le aveam căpătaseră în mintea mea dimensiuni colosale urmate de o frică pe măsură…ca apoi să vad că de fapt erau doar scenarii create de mintea mea. După ce am conștientizat acest lucru a început să vină la mine si sub alte forme informația. Când îți vorbește sufletul îți vorbește prin nenumărate căi, până îl auzi.

Mintea noastră este cel mai bun scenarist. Creează filme întregi în doar câteva minute. Abracadabra uite filmu’ unde realitate nu-i. Toate genurile de filme le creează, dar preferatele ei sunt drame și thriller. Și stai acolo și te învârți în drama ta care e complet denaturată de realitate și suferi, parcă e sfârșitul lumii și nu vezi nici o luminiță la capătul tunelului și te întrebi “de ce mi se întâmplă tocmai mie asta?” Ei bine, acum știi de ce. Pentru că le permiți și te pierzi în ele.

Judecata mea.

Când eram micuță mi s-a spus să am grija ce gândesc pentru că Dumnezeu aude tot. M-am rușinat puțin, chiar dacă la vârsta aceea nu aveam de ce, și mi-am spus că o să am grijă ce gândesc. În scurt timp am uitat de ceea ce mi s-a spus și nu am mai ținut cont de nimic.
Până de curând mintea mea a fost cea care mi-a condus viața. De vreun an de zile mă tot lovesc în diferite contexte de faptul că trebuie să trec dincolo de judecata mea și să trăiesc cu sufletul, că eu nu sunt mintea mea, nu sunt ceea ce gândesc. Am început să fiu atentă la ceea ce gândesc, să hotărăsc în oarecare măsură căror gânduri le dau putere și pe care să le dau uitării. Totuși lucrurile nu au mers așa de ușor precum aș fi crezut. Abia când am ales să se facă liniște în jurul meu și să ies din gălăgia altor oameni am reușit să mă aud pe mine și să fiu atentă la ceea ce gândesc, după care să nu ma mai las pradă unora dintre gândurile care mă secătuiau cel mai tare de puteri.
În primă fază am încercat să elimin gândurile pe care nu mi le doresc. Încercam să le tai de la rădăcina având o stare dezaprobatoare vis a vis de gândurile mele. Ceea ce nu îmi dădeam eu seama era că am căzut într-o altă capcană a minții în care mă judecam pentru gândurile pe care le aveam. Criticându-mă pentru gândurile pe care le aveam, de unele chiar fiindu-mi rușine.
Oricât încercam să opun rezistență gândurilor, nu reușeam. Nu înțelegeam de ce îmi tot vin gânduri pe care nu le doresc și de ce revin parcă mai puternice oricât mă luptam să le înlătur.
Știam că ar trebui să mă accept așa cum sunt, cu totul, acceptarea de sine care este iubire. Știam că nu am eu nici un drept să fiu nemulțumită de mine, căci sunt o creație divină a lui Dumnezeu, a divinității însăși, ca toții oamenii. Treptat în alte aspecte ale vieții acceptarea de sine era din ce în ce mai puternică, dar gândurile mele nu vroiam nici cum să le accept până devenise foarte frustrant. Nu înțelegeam cum să fac să nu mă judec pentru ceea ce gândesc. Nu înțelegeam de unde şi de ce îmi tot vin gânduri care nu mai sunt pe placul meu și cu atât mai tare mă luptam cu ele să le înlătur.
De curând mi s-a spus că pentru a trece dincolo de judecata mea e necesar să o accept așa cum este. Nemulțumirile sunt conflictele între sistemul de valori și credințe și că doar acestea doua sunt afectate, pe când eu rămân și sunt aceeași. La momentul respectiv cred că mi-a intrat pe o ureche și a ieșit pe cealaltă. Eu eram convinsă că mă accept, dar fără să îmi dau seama mă frustram pentru fiecare gând cu care nu eram de acord. Dar cine nu era de acord cu cine? Sau ce din mine nu era de acord cu ce?
Ieri am revenit la ce mi s-a spus „pentru a trece dincolo de judecata mea e necesar să o accept așa cum este”, iar cât despre sistemul de valori și credințe am început de ceva timp să tot dau jos straturi din ele pentru a putea deschide ochii la adevărata minune a vieții, fără nici o constrângere şi să îmi pun mereu întrebarea „oare nu se poate și altfel?”
Abia ieri am înțeles că nu am de ce să fiu frustrată pentru gândurile care îmi vin și că în frustrarea mea mă luptam cu ele, dar așa nu o să dispară. Am înțeles că nu am de ce să mă critic pentru sistemul meu de valori care mi-a ghidat felul de a gândi toată viața, asta este ceea ce a fost și doar acceptându-mă complet, tot ce nu vine direct din sufletul meu se va dizolva în iubire sau pur și simplu vor trece pe lângă mine fără să mă afecteze. A fost cel mai eliberator sentiment. Eram propriul meu tiran.
Am hotărât ca gândurile mele să fie curate și să vină din suflet, să dau putere doar celor care sunt pline de iubire, iar pe cele pentru care mă judecam să le îmbrățișez cu iubire căci sunt eu de altă dată.
Şi se făcu’ pace din acest punct de vedere.

nutella. de ce viata e obositoare pentru adulti?!

cand viata iti da nutella de casa in loc de batoane de ciocolata de casa (fericirea copilariei)..faci clatite cu nutella si alune si te bucuri punct. yaammmyyy
cea mai simpla lectie de viata. cand renunti la asteptari viata devine mai usoara. lasi viata sa isi urmeze cursul. in general viata iti ofera mult mai mult decat asteptarile tale chiar daca pe moment nu vezi asta. cand te incapatanezi sa te agati de asteptari intervine suferinta pentru ca te opui cursului natural al vietii. viata este.
aceasta rezistenta impotriva vietii este foarte obositoare, necesita mult efort. in ultimele zile m-am tot gandit de ce copiii au atata energie, iar adultii sunt in general epuizati si raspunsul a venit. copil fiind fricile inca nu au capatat amploare, cu cat inaintam in varsta incepem sa clasificam anumite experiente din frica de a nu suferii si viata devine o lupta impotriva suferintei. ghici ce..de ce iti e frica nu scapi, asa ca mai bine imbratiseaza fricile si ai sa vezi ce ti se arata. atunci cand ne agatam de o frica si depunem un efort coplesitor de a evita repetarea ei noi nu facem altceva decat sa o materializam cand de fapt nici un moment din viata nu este identic cu un altul.
si daca ar fi vorba doar de fricile noastre ar fi bine, dar nu toate sunt ale noastre (si cand zic ale noastre ma refer la cele create de noi pe baza unui sistem de valori impus de cei din jur, sistem de valori pe care ni-l insusim). sunt si fricile tuturor generatilor anterioare ale familiei noastre, plus invatatori, profesori, adaugandu-se si fricile oamenilor cu care ni se intersecteaza viata.
simplu de zis, dar dupa ce am trait toata viata obisnuindu-ma cu dragele mele frici..cum fac eu acum sa ma descotorosesc de ele? cu curaj si acceptare.